Radu Naum Disprețul

• Sunt câțiva oameni pe care îi aduc în vorbă doar dacă e cu adevărat nevoie. Și acum e.

„Rațiu nu are atitudine la echipa națională! Vine și ne ia peste picior pe toți! Că asta face Rațiu când vine la echipa națională. E alt fotbalist la echipa de club, la națională vine și joacă din talent” (Mihai Stoica).

E dur exprimat dar foarte aproape de adevăr. Gică Craioveanu e și el dezamăgit, mai ales că Rațiu e din „ograda” lui, e „spaniol”. „Foarte depășit în foarte multe momente”.

Acum GOLAZO a dat și statistica jucătorului. Concluzia? „Mai mult s-a plimbat”. Peste 40% din timp a mers pe teren. I se spune Sonic. Dar la meciul decisiv cu Turcia putea fi numit Somnic.

Lucescu a fost un formator nu doar de fotbaliști, ci și de oameni. Ce s-a deformat între timp?

După joc Mircea Lucescu a plecat din interviul lui Marian Codirlă la Digi Sport ca atunci când pleci de lângă un suporter prea insistent care te oprește pe stradă.

N-a contat faptul că există un contract, că reporterul abia apucase să îi pună două întrebări, că era vorba despre principalul post de sport și de fotbal (că sunt categorii diferite) al țării.

Deși gestul mi s-a părut absolut deplasat, am încercat să-l cauționez pe Lucescu spunând că e obosit, că fusese la mai multe interviuri. M-am gândit și la problemele lui de sănătate. Era și supărat.

„Nu știu de ce s-a supărat nea Mircea. Pe ei nu s-a supărat (n.r. – pe turci)? A stat o oră la îmbrățișări. Se supără pe un jurnalist care își face treaba? Nu e în regulă”, a reacționat imediat Craioveanu. Era indignat.

Gică vine dintr-un fotbal în care așa ceva nu se face. Sau dacă o faci, ți se pune o ștampilă mare și grea cât un capac de canal. Poți fi și Dumnezeu în fotbal. Acolo e o lume care funcționează pe bază de reguli și respect.

Degeaba vii mai apoi să emiți principii minunate, dacă le calci în picioare pe cele de bază, care țin de elementara interacțiune umană. Lucescu a fost un formator nu doar de fotbaliști, ci și de oameni. Ce s-a deformat între timp?

Istvan Kovacs e de o severitate acră

Mai e o „vedetă” care se potrivește afirmației lui Stoica. Istvan Kovacs. Când arbitrează în străinătate, e adesea impecabil. Când arbitrează în țară e de multe ori lamentabil.

Ai senzația că în Superligă vine să oficieze fratele lui mai mic și mai netalentat. Nu, nu Szabocs, deși i s-ar potrivi. Un frate geamăn, care fizic e fix originalul dar la fluier e opusul lui.

Când un gol a fost precedat de un fault evident a vrut să fluiere apoi, văzând că respectivul a accentuat căderea, i-a făcut nervos semn să se ridice și a lăsat faza să continue. Scandal imens.

Puțin îi pasă lui Kovacs. Indiferent ce ar face, el are imunitate, merge liniștit să-și facă treaba afară, acolo unde nu și-ar permite asemenea acte umorale, la limită imorale.

Când vine aici pare că totul e sub demnitatea lui. El e jupânul, ceilalți ar face bine să aibă grijă. De multe ori pare că are în mână o biciușcă.

E de o severitate acră care trădează neplăcerea de a se afla printre plebeii campionatului nostru. Ca un fost țăran înobilat, obligat să se întoarcă din când în când la rudele cu care n-ar vrea să se mai afișeze.

Atât de tare le e rușine cu noi?

Disprețul față de țară în fapte e însoțit de patriotismul clamat pe toate drumurile. E și vina țării, să știți. Suntem mari consumatori de astfel de ipocrizii. Ne plac lingușelile, chiar dacă mai apoi vine un scuipat.

Dar, dacă stăm să ne gândim, dincolo de asemenea slăbiciuni, ce am făcut să merităm toate acestea? Țara asta, bună și rea, i-a ținut în puf pe toți cei care au ridicat un pic capul, le face statui din declarații, le trece cu vederea derapajele, le scuză ieșirile în decor dacă au o carieră sau o măcar mărgică în spate.

Atunci de ce? De ce acest dispreț, de ce ideea că aici poți face orice, în vreme ce dincolo ești la dispoziția tuturor? De ce, că-i vorba de Halep sau Chivu, interviurile sunt, de la un punct încolo, doar în limbi străine? Suntem atât de urâți, de provinciali, atât de tare le e rușine cu noi? Le întindem un covor roșu și ei întorc spatele.

Ori nu cumva tocmai asta e problema? Nu cumva problema e coloana noastră, atât de departe de ce a vrut Brâncuși?