Radu Naum Hai la lupta cea mică!

• Curând vom ști cât le poate pielea băieților noștri.
• Pielea lor și a noastră. Căci noi i-am crescut, educat, cocoloșit, amânat, reintegrat, reinventat. Ei suntem noi.

Avem meci cu Turcia, dar de fapt avem meci cu noi înșine.

Fiecare astfel de termen important al unei naționale e o recapitulare a ceea ce a făcut și ce n-a făcut bine țara fotbalului. Ba chiar și țara pur și simplu.

Partida cu optimismul am câștigat-o, suntem deja calificați la Cupa Mondială a hipnozei. Capacitatea de a găsi argumente pentru o victorie a noastră e pe cât de viguroasă pe atât de inutilă.

Cuvintele se vor magice. Declarațiile de luptă până la capăt măresc pulsul populației. De fapt, mergem pe aer.

Adevărul se va releva când băieților li va pune pământ sub picioare. Atunci vom ști cât le poate pielea. Pielea lor și a noastră. Căci noi i-am crescut, educat, cocoloșit, amânat, reintegrat, reinventat. Ei suntem noi. Doar cu alt salariu.
Să coborâm un etaj pentru a pricepe cu funcționează fotbalul nostru.

Exemplul Adrian Mazilu - a plecat pe cai mari și s-a întors pe o mârțoagă

Fotbalul românesc e Mazilu. Adrian Mazilu. Nu e numai el, dar el e un exemplu impecabil. A rupt norii la Hagi, apoi a plecat la Brighton, echipa din Premier League care nu se sătura să-și ia țeapă cu români.

E o umbră groasă în povestea aceea, cum de un scouting care ar trebui să fie de nivel cosmic se păcălea în halul ăla. Să trecem peste.

Mazilu a plecat pe cai mari și s-a întors pe o mârțoagă. A fost accidentat, da. Românii se tot accidentează când pleacă în străinătate. Noi îi dăm de buni și ăia ni-i defectează. Ar trebui să le intentăm un proces. Ne strică mândrețe de băieți.

De fapt băieții, după cum ei înșiși recunosc când sunt
traversați de o rază de sinceritate, sunt livrați complet nepregătiți pentru ce îi așteaptă acolo.

Se rup și pentru că e ceva nelegat în interiorul lor. Apoi revin și cohorte de președinți, antrenori, medici, preparatori, analiști, fani se străduiesc să îi repună pe picioare. Dar mai au ei picioare?

Mazilu e, pentru prima dată o spun, singura mea supărare mare. Nu înțeleg de ce copilul ăsta nu mai poate să aibă încredere în el. Nu știu ce se întâmplă cu el. Andrei Nicolescu, președinte Dinamo

O parte din explicație e conținută în declarație. Termenul „copil”. Mulți îl folosesc când e vorba de tinerii fotbaliști, ceea ce la noi înseamnă jucători sub 30 de ani. Ei sunt „copii”.

De ce a fost convocat?

De aia nici nu reușesc, pentru că nu sunt maturi. Dar asta nu contează. Deși evoluțiile lui Mazilu sunt jenante, el a fost convocat la naționala de tineret. Probabil pentru a fi încurajat.

Asta e o altă mare lucrare a fotbalului nostru, încăpățânarea de a ține mereu în brațe, ca pe niște prunci, a celor care nu pot merge pe propriile picioare în speranța că într-o zi se va face o minune și cine le va porunci: „Ridică-te și umblă!”.

Sigur, se poate întâmpla. Băluță e un caz fericit, deși am o bănuială că acolo caracterul e altul. Mazilu, deloc afectat de situația în care se află, tocmai a declarat senin „dacă la echipa de club joc bine, am execuții și minute jucate, cu
siguranță va veni și echipa națională”.

E ca și cum un arhitect care nu poate desena corect o planșă ar zice că va fi ales în echipa lui Norman Foster pentru următorul lui proiect. Sigur că în domeniul ăsta ar fi de râs. În fotbal, însă, mulți dau din cap părintește.

Ca să câștigăm meciuri mari, precum, Turcia - România, trebuie să câștigăm și luptele mici, de zi cu zi

Când ai un salariu de CEO de multinațională, grija unui mare club și un parter întreg de „tăntici” care te mângâie pe cap, care mai e șansa să reușești? Și atunci de ce nu ar face și alții la fel, cu atâtea plase de salvare sub ei?

Acum mergem la lupta cea mare cu Turcia.

Dar ar trebui odată și-odată să ne ocupăm și de lupta cea mică, de fiecare zi, în care să construim un fotbal sănătos, om cu om, principiu cu principiu, în care să fie selectate și păstrate nu doar talentele, ci și caracterele.

Numai că și acestea se construiesc cu ajutorul altor caractere, nu al celor care tămâiază și înfofolesc „odoarele” într-o dragoste care ne-a adus aici, la o sforțare herculeană de a nu bifa aproape trei decenii fără Mondial.

Acum, ceea ce ar trebui cu adevărat să sperăm e să nu merităm ceea ce ni se va întâmpla.