Publicat:
21.05.2026, ora 11:02
Actualizat: 21.05.2026, ora 11:02
- E aproape ora 4 dimineața la Istanbul și pe la 5 și puțin o să fie deja lumină. Să vedeți cum e la Kars sau mai la est, unde răsare soarele pe la 4 dimineața.
Scriu un text din care, sincer, multe bucăți erau schițate dintr-un autocar de noapte. Cu el am ajuns la Istanbul în dimineața zilei de 20, cumva pleoștit că o să rămân pe la porțile stadionului unde Villa joacă un meci decisiv.
Villa, echipa mea dintotdeauna
M-am urcat în Militari cu fix 24 de ore înainte ca ai mei să joace prima lor finală europeană din ultimele peste patru decenii. Finala Europa League, al doilea trofeu al continentului, cu Freiburg din Germania.
Adversarii nu aveau niciun trofeu câștigat în 124 de ani de istorie. Villa nu mai avea trofeu de 30 de ani, suficient de mult timp cât să n-o văd câștigând vreunul.
Și am tras ceva. Încă din timpuri în care internetul nu exista, iar referințele erau cărțile (Fotbal de la A la Z), filmele, cu Matko din Pisică Albă, Pisică Neagră îmbrăcat în tricoul lui Savo Miloșevici cu Villa, jocurile FIFA (unde nu puteam lua Arsenalul atât la modă, că-l luau toți, așa că luam următoarea echipă, Aston Villa) și, sigur, meciurile date pe Tele 7 ABC sau ce post defunct dădea, atunci, câte-un joc.
Plus teletext, că nu se transmiteau atunci cine știe câte meciuri. Multe mi le imaginam, uitându-mă ore în șir la scorul cu grafică de Tetris, gândindu-mă că tocmai a ratat Juan Pablo Angel o ocazie uriașă.
Ce nume. Juan Pablo Angel. Și ce apariții! Mi se părea că trebuie să ai plete și bentiță ca să poți purta numărul 9 și să dai goluri. Două decenii și jumătate mai târziu, îmi dau seama că îți trebuie mult mai multe, dar Angel rămâne printre favoriții mei.
Când au retrogradat m-am apropiat mai mult de ei
Îmi plăcea Villa și așteptam relaxat weekendul. Știam că terminăm mereu pe 6-7, că putem bate pe Old Trafford și apoi să pierdem, acasă, cu Bolton. Am trăit meciuri superbe, calificări în finale - pierdute toate până aseară, ce-i drept - și orice obiect, de la calendar la ghiozdan cu Villa, o raritate în anii ăia, era obiectul lunii pentru mine.
Apoi, în 2016, fix de ziua mea, Villa a retrogradat. A fost momentul în care m-am apropiat mai tare de ei.
Streamuri care se blocau în minutul 3. Apoi abonament plătit la Villa TV. Meciuri cu Rotherham, cu Grealish driblând jumătate din echipa adversă. Derby-uri cu Birmingham, cu același Grealish lovit, cu pumnul, de un fan advers intrat pe teren.
Când procesul lui Dragnea cade peste meciul lui Villa
Cea mai fericită zi pentru mine a fost când Villa a (re)promovat în prima ligă. Știu că era pronunțarea în procesul lui Dragnea și mă gândeam că începe meciul și eu o să fiu tot la Înalta Curte. S-au mișcat repede judecătoarele din complet.
Dragnea a fost condamnat în jur de prânz. Am fugit din Batiștei până în Centrul Vechi, la Half Time, și am urlat cu 2-3 englezi de la vecini, de la Mojo, când au dat gol El Ghazi și McGinn.
În ultimii ani, emoțiile și pretențiile au crescut. Calificări în cupele europene, o semifinală Conference, un „sfert” de Ligă și, acum, o finală de Europa League.
Nu mă întrebați de ce nu m-am acreditat
Nu trebuia să fiu la meci. Deși avusesem mai multe șanse să intru. Întâi, un coleg din presă, nu-i dau numele că nu i-am cerut voie, voia să-mi vândă niște bilete pentru că nu mai ajungea. Am refuzat.
Tocmai pierduserăm turul cu Forest, jucam infect, adversarii zburdau în campionat. Mamaia nu era bine, știam că se poate întâmpla și nu-mi iertam să fiu pe la Istanbul dacă se întâmplă.
S-a întâmplat fix când Buendia a dat golul 2 în meciul retur al semifinalei cu Nottingham. Golul calificării, practic.
În 2016, m-am bucurat de o zi frumoasă de naștere cu Villa retrogradând. În 2026, a fost pe dos. Nu am putut să mă bucur pentru calificare în cea mai neagră zi posibilă, când a murit mamaia.
Nu mă întrebați de ce nu m-am acreditat. Când te acreditezi la un meci, te duci acolo ca să muncești. Și, în plus, e nevoie și de niște articole (sportive) semnate de tine în ultima vreme.
Doar prin România am văzut stadioane cu ultrași la masa presei, care spărgeau semințe și aruncau o privire în laptopul tău să vadă ce notă i-ai dat lui X sau ce titlu ai pus. Nu contează stadionul. Am urât asta și nu aș vrea să fac ceea ce urăsc.
Speranța de a intra la meci
Eram convins că o să stau deja în piață sau în vreun bar. Ploua cu clăbuci. Îmi luasem și pelerină de ploaie. Am tras-o după mine și pe Adelina. Dacă pierdeam, măcar îi arătam Istanbulul.
Acolo e sabia. Acolo e bazarul. Îți folosește să zici Hagi. Acolo a dat gol Gicu Grozav înainte de pauză și ne-a dus la barajul pentru Mondiale din 2014. Nu ne-am calificat nici atunci, dar ce aproape am fost.
Dacă mă întreba cine e Gicu Grozav, știți răspunsul. Gicu Grozav e Gicu Grozav.
La sfârșit de weekend mă gândeam să abandonez. Să nu mai merg. Dar am avut o singură speranță.
Că urcând dealul spre Taksim și Turnul Galata, cum vii dinspre pod, să aud niște băieți cântând Hi, Ho, Silver Lining. Iar eu să-mi dau jos pelerina de ploaie, chiar și printre picături, să le arăt în ce sunt îmbrăcat și să ne salutăm.
Dar n-a rămas doar rămas atât. Ieri, pe la 16:00, am primit semnalul că există niște bilete care ar rămâne nefolosite. Am luat-o prin ploaia torențială și m-am întors cu pantalonii uzi și cu tichete transferate în aplicație. Am pus pantalonii pe un calorifer electric, mi-am schimbat șosetele și-am luat o gură mare de aer.
La 19:30 eram pe stadion.
E evenimentul ultimilor ani pentru mine, pentru voi mai puțin, așa că o să fiu scurt: la pauză, mii de oameni cu vezica umflată au abandonat drumul la baie doar să-i strige numele lui Buendia, care tocmai dăduse un gol senzațional.
Suporterul blocat de emoții
Eu am vrut să strig tot meciul, dar ceva s-a blocat în gât. Reușeam așa, pe silabe. Dacă aș fi rază X, aș vrea să văd ce se întâmplă când vrei să cânți, să respiri și să ai și reflux, de la emoții, în același timp.
Am început să cânt cu folos abia prin minutul 85, când deja speram, în sfârșit, că nu se mai poate întâmpla nimic. Ce diferență între mine și englezi, care erau convinși - pe bună dreptate - că NU are ce să se întâmple cu muuult înainte.
Altfel, am savurat fiecare secundă care unui neutru poate nu i s-a părut cine știe ce, dar pentru mine și alți 20.000 de pe stadion a însemnat totul. A însemnat răspunsul la întrebarea pe care ne-o puneam mereu, când mai pierdeam o finală sau o semifinală: de ce iar?
Cea mai frumoasă zi din an
Poate ca să ne bucurăm live de o victorie, fără să ne pese de ploaie.
Ca să mergem la beri după, în oraș, și copiii să se prindă că în nota părinților e ceva greșit. Să vorbim că mergem la Salzburg, la Supercupa Europei, ca acești obișnuiți cu vârfurile fotbalului, uitând că la fiecare meci din liga a doua ne virusam trei generații de laptopuri ca să vedem dacă la Stoke e noroi.
Aș fi în stare să scriu până se luminează, dar sunt răgușit și nedormit. Dar o să țin minte că orice zi care poate să fie mizeră până la prânz poate să devină cea mai frumoasă din an puțin mai târziu.
Important e să știi versurile din Sweet Caroline, chiar și răgușit și nedormit.
Citește și
