Radu Naum E Pogacar dopat?

• Francezii au sărbătorit victoria unuia de-al lor pe Ventoux precum o nouă aselenizare. În grădina piticilor orice ciupercă e mare cât Sacre Coeur. Noi știm. Ne pregătim de Popovici. Cel mare și singur. Dar asta e altă poveste.

Cine nu-și pune întrebarea din titlu nu a trăit pe această planetă în ultimele aproape trei decenii. Pogacar e pe punctul de a fi cel mai mare ciclist din toate timpurile, ceea ce, în acest sport, poate însemna cea mai mare fraudă din toate timpurile. Istoria e necruțătoare.

Anquetil a fost cel mai mare din toate timpurile, primul cu 5 Tururi câștigate. Spre sfârșitul vieții, curmate prematur de un cancer, a mărturisit că s-a dopat cât a putut. Apoi Armstrong a fost cel mai mare din toate timpurile, 7 Tururi câștigate.

A sfârșit prin a recunoaște un dopaj de dimensiuni biblice. Indurain a funcționat infailibil într-o perioadă în care EPO începea să facă minuni în pluton. Merckx a fost și el testat pozitiv la începuturi. E o lume în care prevalează prezumția de vinovăție. 

Există mai multe răspunsuri

• Primul răspuns: nu, nu e dopat, e unul dintre cei mai mari sportivi din istorie. E cel mai simplu răspuns. Ești liber de apăsarea de a fi păcălit. Te bucuri fără rest. Ceea ce vezi e ceea ce e. Trăiești în cea mai bună dintre lumi. Nirvana.
• Al doilea răspuns: da, e dopat, nu ai cum să ai astfel de performanțe în mod natural. E un răspuns riscant. E o condamnare fără probe. O condamnare la a trăi perpetuu Turul cu un gust amar. Al treilea răspuns: nu știu. A nu știi înseamnă să ții în mână o balanță și să încerci să cântărești faptele. E necesar un proces, o judecată. Să judecăm, deci. 

PS intermediar: mai există un răspuns: nu-mi pasă. Pentru aceia care îl aleg acest text e inutil. Până la un punct.

Are cuvântul apărarea

Pogacar nu e dopat pentru că nu a fost testat niciodată pozitiv, iar controalele în ciclism sunt de departe cele dese, plasa e cea mai densă. Nu poți trece prin ochiurile ei de atâtea ori. Imposibil.

Dominarea lui Pogacar, așa cum a fost și cea a lui Vingegaard doi ani rând, ca și în cazul hegemoniei Sky, e rodul unor tehnici și strategii milimetrice puse la punct de o echipă cu mijloace nelimitate. Pogacar și ai lui au pus știința de partea lor în vreme ce alții continuă să se antreneze după ureche, să bâjbâie, să fie leneși (francezii, evident).

Tipul nu a apărut de nicăieri, e vârful unei piramide de rutieri sloveni, rezultat al unei politici naționale care reușește să scoată campioni în multe discipline. Pe de altă parte, Pogacar nu e infailibil, și-a arătat limitele doi ani la rând, a avut momente în care a fost coborât la rangul unui ciclist bun dar nu galactic, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă era burdușit de substanțe interzise, vezi prestațiile trecute ale lui Lance A.

În plus, pe Ventoux adversarul lui, Vingegaard, a dezvoltat, în medie mai mult wați pe kilogram, iar în ultimele zile focurile de artifcii ale slovenului au fost muiate de ploaie. A arătat puternic, dar nu suveran. Ce mai e de demonstrat?  

Acuzarea la bară

Pogacar e dopat pentru că, dincolo de multele sale victorii, felul în care le obține și diversitatea terenurilor pe care le domină denotă o ecuație cu rezultat uman imposibil. În acest Tur al Franței performanțele sale pe munți grei se bat sau bat la fundul gol recordurile all time ale unor cicliști cu nume care rimează cu dopajul.

Dar ce e dincolo de imaginație e capacitatea fără falie de a fi bun peste tot, în mari clasice sau în curse pe etape, la sprint, la contratimp, pe munte sau pe pavate, pe ploaie sau pe arșiță, zi după zi, cursă după cursă.

În acest an a luat startul în zece competiții. Știți în câte dintre ele s-a clasat pe podium? În toate! Pe 6 le-a câștigat și e în drum spre a șaptea, cea mai importantă. Așa ceva nu s-a mai văzut, nici la Merckx.

„Canibalul” e aruncat la lada de gunoi a istoriei. Pogacar e Alien. Rar îl vezi cu o umbră de efort pe figură, la sosire după ascensiuni ucigătoare e mai mereu zâmbitor, proaspăt, venind parcă după o plimbare în parc. Din Armstrong, prin comparație, curgea apa ca din robinet. Armstrong n-a fost testat pozitiv niciodată, deși își făcea transfuzii și își injecta eritropoietină, printre altele. Avea blatul făcut cu maimarii ciclismului, deci cât te poți baza pe controale?

Unii dintre cei mai importanți oameni din echipa lui Pogacar au lucrat la echipe implicate în dopaj.

„Se tot spune că rutierii s-au schimbat. Dar vedem că aceeași oameni sunt tot manageri, directori sportivi... Dacă ei nu s-au schimbat? Matxin e tot aici, Mauro Gianetti e tot aici. Dacă aceeași oameni sunt aici după 20 de ani, și știm ce s-a petrecut atunci, ce concluzie putem trage?”, s-a întrebat retoric Iban Mayo, cândva speranță la victoria în Tour.

Matxin și Gianetti sunt la nivelul cel mai înalt al UAE, echipa lui Pogacar. Trecutul lor e întunecat. Dar poate că s-au dat peste cap de trei ori la miezul nopții și s-au transformat în Albă ca Zăpada.

Puteți judeca. Dar stați! Mai e ceva. Ceva esențial

Ce înseamnă să te dopezi? Pentru unii, orice mărește artificial randamentul organismului. Pentru alții, doar ce se găsește pe lista cu substanțe interzise. Tot ce e pe lângă, e permis. Unii spun că baremul trebuie să fie moral, ceilalți susțin că nu contează decât ce e legal.

Adică Pogacar, și nu doar el, nu sunt de condamnat dacă folosesc tehnici de creștere a prestației lor despre care „poliția dopajului” nu are cunoștință. E o diferență fundamentală.

Până la urmă e despre fiecare dintre noi, despre ce alegem. Să credem în eroi sau în limitele umane? Hoțul neprins e negustor cinstit? Și de unde știi că e hoț dacă e neprins? Trebuie să trăim în suspiciune sau ne debarasăm de ea ca de un amic pisolog care ne strică bucuria cursei?

Dacă toate peisajele din Turul Franței ar fi de carton, v-ați mai bucura de ele?