Radu Naum Ape negre

• A trecut o veșnicie de la epoca de vis a înotului românesc. A început la jumătatea anilor ‘90, cu Camelia Potec plonjând direct în lumea bună cu performanțe care i-au făcut pe specialiști să o numească o nouă Franziska Van Almsick, fantastica medaliată olimpică la doar 14 ani.

Beatrice Câșlaru era deja pe drum spre marile podiumuri. Apoi a apărut aproape de nicăieri Diana Mocanu, a înșfăcat două medalii de aur olimpice, a mai luat după un an un titlu mondial și a dispărut, învăluită în mister.

Beatrice s-a urcat în istorie cu argint și bronz în spatele legendei Klotchkova. Trupa de șoc era completată de băieți: Dragoș Coman, Răzvan Florea, „Fane” Gherghel, Cezar Bădiță.

În 2000, la Europene, România s-a clasat pe 7 între națiuni, peste Ungaria și Franța (imaginați-vă!), cu 14 medalii, 3 de aur, între care ștafeta feminină de 4 x 200. SF în termenii zilelor noastre.

Potec, cu o poveste emoționantă, a trecut peste mai multe eșecuri plus o accidentare și a luat titlul olimpic în 2004. Florea a agățat un bronz la Atena, Coman un bronz mondial, Gherghel și Bădiță au urcat pe podiumuri europene.

Am avut șansa de a fi acolo la câteva dintre aceste glorioase momente. I-am văzut și ascultat pe acești oameni care, în lumea lor mică, erau ca o gașcă de revoluționari gata să răstoarne bazinele. Azi se sfâșie între ei.

Acum avem un singur soare în întuneric. Asta acuză Gherghel

Interviul lui Cristian Munteanu cu Ștefan Gherghel e dur și trist. Plin de resentimente. E despre o ruptură pe care am simțit-o și eu, în mai multe discuții, un divorț între „centru” și „teritoriu”, un scrâșnet care s-a transformat acum în strigăt. Gherghel o atacă la baionetă pe Potec, șefa înotului românesc.

Acea generație, pe care Spielberg ar fi numit-o „Band of Sisters and Brothers”, crease un spirit de familie, o emulație care a ajutat performanțele fiecăruia. E ceea ce vedem astăzi în sens invers cu David Popovici.

David e singur în lumea lui. Poate că acea cădere interioară de la Singapore, când a vrut să renunțe chiar înainte de a sfărâma concurența, a apărut și pentru că se sprijină pe vid. Ceilalți, cei de acum un sfert de secol, când se uitau împrejur, aveau repere, găseau vorbe și priviri care îi susțineau.

După un deceniu și o roabă de medalii, înotul a reintrat în adormire, precum Robert De Niro în „Awakening”. Apoi a fost trezit brusc de un puști cu părul lung. Atunci aveam o salbă de stele. Acum avem un soare singur în întuneric.

Fix asta acuză Gherghel. În afară de banii pe care îi încasează Camelia Potec și de incompatibilitățile de care e acuzată de fostul vicecampion european (șefă de federație, angajată la club, la COSR și la o firmă aparținând de Țiriac Holdings), miezul mesajului se referă la gestionarea acestui sport.

Fostul vicecampion european susține că multe sunt făcute în folosul celor de la vârf, din federație, că banii drenați de la sponsori nu sunt folosiți cu cap și coadă, că întrecerile nu sunt concepute și organizate pentru creșterea unor oameni care să umple golul din spatele lui Popovici.

Gherghel, furios, dă în tot ce prinde în calea vorbei. În cei de la el de acasă, de la Baia Mare, care dau o avere la handbal și „zero pentru copiii din oraș”. În secretarul federației, care ar fi luat pentru el baxurile de apă pentru sportivi, dar zice că nu are probe – atunci nu zici, nu?

Despre Mihai, tatăl lui David, spune că „distruge cariere și suflete pe măsură ce David le clădește”. Poetic paradox! Am auzit păreri și așa, și altfel despre situația de la Dinamo.

Citești interviul și vezi frustrarea profundă, acumulată. Polarizarea care există peste tot. De fapt, unde e adevărul în toate acestea? Căci dincolo de orice vorbe există două fapte de necombătut în sport: construcția oamenilor și performanța lor. Și aici e jale.

Voi asta vreți, așa cum e acum, sau altfel?

Sunt deja 5 ani de când știm că la înot avem un fenomen cum nu s-a mai văzut la noi. Care e continuarea? Care e perspectiva?

Dacă e cineva în stare să spună când va ieși înotătorul sau înotătoarea care să se apropie măcar de performanțele lui Popovici, să ridice două degete. Dar de la aceeași mână. Dacă nu, trebuie să știm de ce. Sigur că nu e o știință exactă, dar nici la alții nu e și reușesc.

O răbufnire ca a lui Gherghel, sau ca a lui Răzvan Florea, în trecut, reprezintă enunțuri, nu rezolvări. Persistă un sentiment rău, că sportul românesc consumă mult și produce puțin, că banii se scurg printre degete în anumite buzunare, că în cluburile mari și mici sunt tot felul de aranjamente lucrative pentru propășirea unor șmecheri.

Asta nu va scoate nici campioni, nici tineri sănătoși, care să ducă în viață exemple bune. Și ne vom tot învârti în jurul cozii până vom face gaură în pământ. Peste care se va pune pământ.

Acuzațiile lui Gherghel trebuie să capete un răspuns. De preferință nu alte acuzații, ci o discuție matură, chiar dacă aspră. E nevoie de dezbateri dure în sportul nostru care arată mulțumit de sine, sprijinit pe câteva excepții.

Și mai trebuie întrebat și publicul: frați și surori, compatrioți, voi asta vreți, așa cum e acum, sau altfel? Că poate ne dăm de ceasul morții degeaba, și vouă nu vă e nici cald, nici rece.