Publicat:
06.08.2025, ora 11:59
Actualizat: 25.08.2025, ora 15:57
- Denis Alibec (34 de ani) povestește, în episodul 12 al seriei „Lumini și umbre”, regretele carierei sale, momentele de cumpănă și planurile de viitor.
- De ce a plecat de la Inter Milano? Când a vrut să renunțe la fotbal? Ce viciu mare l-a tras în jos? Ce gânduri are la FCSB? Totul, într-o destăinuire rară, pentru GOLAZO.ro
- Fotbaliștii proiectează către fani imaginea unor gladiatori moderni, cu forță și încredere neclintită. Dar perfecțiunea este un mit.
- Dincolo de imaginea publică, sportivii au propriile momente de fragilitate, de ezitare și de cumpănă. Adevărata victorie e să le depășească.
- GOLAZO.ro vă invită să călătoriți dincolo de medalii, aplauze și glorie.
- Proiectul „LUMINI ȘI UMBRE” oferă o perspectivă rară asupra vulnerabilității celor care sunt de obicei văzuți doar prin prisma succeselor lor. O sursă de inspirație atât pentru fani, cât și pentru tinerii sportivi. Ei vor afla că până și cei mai mari sportivi se confruntă cu obstacole și eșecuri. Și că greșelile nu sunt sfârșitul drumului, ci mai degrabă piese necesare pentru puzzle-ul gloriei finale.
- Episoadele deja publicate: Bănel Nicoliță (link), Ionel Dănciulescu (link), Alex Bourceanu (link), Lucian Sânmărtean (link), Florin Răducioiu (link), Gabi Torje (link), Florin Gardoș (link), Mihai Pintilii (link), Florentin Petre (link), Marian Aliuță (link), Cristi Săpunaru (link), Denis Alibec (link)
Denis, cum se automotivează un fotbalist intrat cumva pe ultima sută de metri a carierei?
Da, am ajuns la o vârstă când îmi doresc foarte mult să simt adrenalina aia din timpul jocului, am ajuns la o maturitate care mă ajută să înțeleg unele lucruri. Îmi place să-mi văd familia fericită, pentru că doar atunci mă simt împlinit. Îmi place să-mi strige suporterii numele, îmi place să marchez pentru echipa mea și mai ales pentru echipa națională.
Cum și când crezi că ai atins maturitatea fotbalistică?
Nu pot să-ți dau un moment. Pur și simplu am simțit asta în urma stilului meu de viață și a felului meu de a mă antrena. Mi-am dat seama că totul depinde de mine, să nu mai caut scuze, să nu mai găsesc alibiuri și să mă ocup doar de persoana mea, pentru că doar așa voi realiza ce mi-aș dori.
E greu de gestionat faima?
Nu este foarte greu, mai ales că noi nu suntem la nivelul celor mari, să zic așa. Câteodată, îți dai seama, nu ai chef sau nu ai starea necesară să faci poze sau să semnezi autografe sau să vorbești cu fanii, dar trebuie să o faci, asta înseamnă să fii fotbalist de performanță. Asta ne-am propus să ajungem și trebuie să respectăm și lucrurile acestea.
Sunt și fotbaliști pe care îi copleșește celebritatea?
Da, am avut mulți colegi care au pățit asta. Este foarte important să-ți gestionezi cariera, mai ales când ajungi la un nivel în care te cunoaște toată lumea, nu mai poți să faci anumite lucruri. Poate nu mai poți să ieși cu prietenii sau cu familia în oraș sau să faci alte lucruri pe care ei le fac. Este important să știi când să faci unele lucruri și să știi când doar fotbalul contează.
Momentul critic: „Ajunsesem la 100kg, am vrut să mă las”
Ce sacrificii ai făcut pentru a reuși în cariera de fotbalist?
În primul rând, provin dintr-o familie săracă, în care ai mei m-au susținut foarte, foarte mult. Le mulțumesc pentru asta, au făcut tot ce depinde de ei ca eu să ajung fotbalist și sper că le-am răsplătit munca pe care o depus-o. (...) Poate când alții erau la Costinești sau mai știu eu pe unde, eu jucam fotbal. Cred că n-am lipsit la niciun antrenament când eram junior.
Ai dezarmat vreodată, te-ai gândit că nu vei ajunge fotbalist de prim-plan?
Da, după episodul Belgia, atunci când am fost suspendat șase luni (n.r. în 2011, Alibec a fost împrumutat de Inter la KV Mechelen). Chiar mă gândeam să mă las, ajunsesem la … cred că aveam 100 de kilograme, nu mai puteam să mă antrenez, aveam și probleme cu genunchiul. Da, a fost o perioadă foarte grea pentru mine și așa am dat de domnul Hagi, care zic eu că mi-a salvat cariera.
Cum ai depășit acel moment?
În primul rând familia m-a ajutat, nu m-a lăsat niciodată să renunț, mai ales când mi-a fost greu. Au fost mereu alături de mine și de aceea o să fiu alături de ei toată viața. Când ești copil, poate ei îți dau niște sfaturi și tu crezi că nu e OK ce spun ei, faci de capul tău. Dar ușor-ușor începi să realizezi că familia îți vrea binele.
Cât a durat acel moment de cumpănă, când nu mai credeai în viitorul tău de fotbalist?
Păi, acele șase luni până m-am dus la Viitorul, că se numea Viitorul atunci … Erau în liga a doua și m-a sunat domnul Hagi, mi-a zis să merg să mă antrenez cu ei. Am fost acolo și am găsit un grup foarte, foarte bun care m-a ajutat enorm. Aveam foarte mulți colegi de la naționala de juniori și lucrul acesta m-a ajutat.
Când aveai 15 ani ai ajuns la Steaua. Cum a fost schimbarea asta pentru tine?
Îți dai seama, fiind stelist de mic, mi-am dorit să joc la Steaua. Am făcut pasul acela atunci și cred că am făcut o greșeală, pentru că am plecat de acasă. Am plecat într-un mediu în care nu mă aflasem până atunci, cu colegi mult mai mari ca mine. Stăteam în apartament cu încă 4 colegi care erau cu 5-6 ani mai mari ca mine și mi-a fost foarte greu, pentru că nu știam ce înseamnă viața în afara stadionului, să zic așa. M-am trezit într-un apartament și trebuia să mă descurc singur. Mi-a fost foarte greu și am renunțat la a mai rămâne acolo.
Mi-a fost foarte greu la 15 ani la Steaua, pentru că nu știam ce înseamnă viața în afara stadionului Denis Alibec
La 18 ani ai semnat cu Inter Milano. Crezi că ai gestionat bine acel moment al carierei?
Eu zic că da, primii 2-3 ani chiar am făcut-o foarte bine. Mă antrenam mereu cu echipa mare. Eram văzut foarte bine, eram căpitanul echipei de Primavera. Am ieșit și cel mai bun jucător din Italia la momentul acela. Dar faptul că am plecat în Belgia, împrumut … Cred că acolo am făcut o mare greșeală. Cred că trebuia să rămân în Italia, pentru că toată lumea mă știa, știau ce pot. Și în plus vorbeam și limba și mă acomodasem foarte bine. Când am plecat de la Inter împrumut, cred că ăla este cel mai mare regret al meu din carieră.
FOTO: imagini cu Denis Alibec la Inter Milano, în perioada 2009-2011
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
Dacă ai discuta cu Denis Alibec de la 20 de ani, ce i-ai spune?
Cred că aș putea să-i spun orice, că tot n-ar face ca mine (râde). Îmi plăcea să fac ce-mi doream. Mai ales pentru că eram foarte încrezător în mine, în calitățile mele. Mi se părea că nimeni nu poate să mă învețe nimic, să zic așa.
Ce te învață un club precum Inter când ești junior?
În primul rând te învață să fii om, pentru că asta contează cel mai mult. Te învață să-ți gestionezi defectele, calitățile și să știi cam ce ar trebui să faci ca să ajungi fotbalist.
Ai fost păcălit în fotbal?
Cred că am fost de vreo 2-3 ori. Poate și de mai multe ori, dar nu știu eu. Dar nu foarte mult, să zic așa. Eu mereu am lăsat de la mine, pentru că nu mi-a plăcut cearta cu conducătorii sau antrenorii. Poate că eram supărat pe moment, dar după îmi trecea și apropiații mi-au spus mereu «De ce lași mereu de la tine, de ce nu ieși în presă să spui că nu e adevărat, că ai dreptate?». Dar mereu am încercat să țin cât mai în umbră problemele. Pentru că fotbalul este viața mea și aș da totul pentru el. Plus că… ce e mai frumos decât să faci ce-ți place și să mai fii și plătit pentru asta?
„Poate eram mai sus dacă nu mă jucam atât pe calculator ...”
Ești considerat cu fotbalist capricios. Tu cum te vezi?
Cred că am fost puțin. Dar nu neapărat că eram capricios … Îmi spuneam punctul de vedere. Când mi se părea că sunt nedreptățit, doar îmi spuneam punctul de vedere. Poate nu o făceam cum ar fi trebuit, dar asta făceam.
Crezi că în fotbalul românesc fotbaliștii care își spun punctul de vedere deranjează?
Da, așa este. Nu mai poți să spui nimic, mai ales la televiziune. Mă mai uit seara sau când mai am timp și văd cum redactorii și invitații dau în noi și își dau cu părerea despre noi, necunoscându-ne în persoană. Normal că omul când vede crede. Mai ales că se uită foarte multă lume la televizor și ne cataloghează greșit.
Te-ai simțit vânat?
Mereu am fost vânat de presă, da. Mai ales cu multe minciuni, să spun așa. Episodul EURO 2016, când s-a spus că am fumat în vestiar, dar nu este adevărat. Subiectul cu kilogramele, iar, care nu a fost mereu adevărat. Cu alcoolul … eu nu beau alcool! Cu ieșitul în cluburi, la fel, eu nu prea ies, ies foarte rar. Mi s-a creat așa, o imagine care nu este deloc adevărată.
Care crezi că a fost cel mai mare viciu al tău, cel care ți-a dăunat cel mai mult?
Probabil jucatul pe calculator. Asta cred. Poate eram mai sus acum, dacă nu mă jucam. Dar acolo îmi găseam eu liniștea, să zic așa. Când veneam de la antrenament sau de la meci sau când aveam o problemă, mă jucam puțin și uitam de toate problemele. Mă mai joc și acum, dar mai puțin (râde).
Ai fost mai mereu un fotbalist cu priză la public. Cum ai reușit?
Probabil pentru că mereu am dat totul pe teren. Chiar dacă jucam bine sau prost, lumea vedea că mă dedic total. Și în plus, prind foarte bine la copii, nu știu de ce, dar copiii mă iubesc, peste tot pe unde am fost am avut foarte mulți fani. Trebuie să fii un exemplu pentru cei mici. Poate nu mereu am făcut asta, dar am încercat. Mai ales pentru colegii mai tineri, încercam să le spun ce am greșit eu, ce n-ar trebui să facă ei … Dar parcă mă vedeam pe mine, că le intra pe-aici și le ieșea pe cealaltă ureche.
Denis Alibec și dezamăgările de la echipa națională
Ai refuzat oferte din zone exotice pentru a nu pierde naționala. Ce înseamnă echipa națională pentru tine?
Da, înseamnă foarte mult. Chiar dacă am avut numai probleme la echipa națională, m-am accidentat mereu. Cred că la o convocare din trei mă accidentam, dar mereu m-am adus cu inima deschisă, de oriunde am fost, oricine m-a chemat și chiar îmi pare rău că n-am reușit să joc mult mai bine la echipa națională. Am multe selecții, dar am doar 6 sau 7 goluri (n.r. 6 goluri în 45 de meciuri), nu mai știu câte am. Mai ales pentru că am făcut multe selecții intrând un minut, două minute, cinci minute și îți dai seama nu prea ai ce să faci în minutele alea. Dar în 2016, când am fost „Jucătorul Anului” în România, eu nu jucam la națională, eram trimis în tribună ... Cred că am fost de multe ori nedreptățit, să zic așa, la națională. Poate meritam să joc mai mult.
Au mai fost fotbaliști buni care nu au prins la națională. De la Oblemenco la Craioveanu sau Dănciulescu.
Dar mi se pare ciudat, pentru că dacă lumea te votează ca fiind cel mai bun jucător român, automat ar trebui să joci și în națională. Adică eu așa o văd. Dar probabil fotbalul era văzut altfel atunci de antrenorii respectivi și nu eram luat în calcul (n.r. în perioada invocată, selecționeri au fost A. Iordănescu și Cristoph Daum).
Te-ai simțit vreodată pus la pământ de critici sau de accidentări?
Din cauza criticilor nu, chiar nu m-au deranjat. Am avut o perioadă când eram mai mic în care îmi băteam capul, să zic așa, dar acum chiar nu mă mai interesează. Nici nu mă mai uit în presă să văd ce se scrie despre mine. Mai primesc de la prieteni sau de la mama, ea îmi mai trimite. Dar chiar nu mă mai deranjează. Încerc să demonstrez contrariul. Într-adevăr, cu accidentările am avut o perioadă … Începând cu Steaua, în 2017, au fost vreo trei ani de zile în care cred că am jucat șapte, opt luni.
Ce înseamnă Gică Hagi pentru tine?
Mi-a fost ca un tată și mereu îmi va fi. Mereu când am avut nevoie de dânsul a fost acolo pentru mine. Iar eu am încercat să-l răsplătesc cât am putut de bine. Și cred că am făcut-o destul de bine, să zic așa. O să-l respect toată viața, mai ales că este unul dintre idolii mei.
O plăcere mai mare decât a lucra alături de domnul Hagi nu cred că există! Denis Alibec
În precedenta ta experiență la FCSB ai jucat inclusiv cu semipareză facială, deși riscul era uriaș. De ce?
Da, mă antrenam cu de-aia de pirat pe față (n.r. cu o mască specială). Ne băteam la campionat atunci. Eram pe primul loc, aveam meciuri foarte importante și am decis să joc așa. Dar simt că n-am fost apreciat destul atunci, mai ales după jocul cu Sporting (n.r. în toamna lui 2017), când la fel, am făcut pubalgie și nu mai puteam să merg. Nici cei de la Steaua (n.r. FCSB) n-au știut să gestioneze situația, nici eu cred că am știut, mai ales că am aflat între timp că am avut o ofertă de la FC Porto și vă dați seama că m-a afectat un pic. Dar probabil atunci ar fi trebuit să stau, să mă recuperez și să revin sănătos. Pentru că mi-am stricat imaginea, mi-am stricat relația cu clubul și mi-a luat cred că vreo doi ani de zile să-mi revin la forma la care eram.
Te gândești și la familie când vine o accidentare sau când joci la risc?
Sincer, când intram în teren, nu. Mă gândeam doar la fotbal, să dau totul. Mama îmi spunea «Ai grijă, ai grijă!», bunica la fel. Dar eu simțeam că pot să fac sacrificiul acesta și nu cred că m-a afectat foarte rău.
GALERIE FOTO: Imagini spectaculoase din cariera lui Denis Alibec
Ce înseamnă pentru tine mama ta?
E totul pentru mine, îți dai seama. Mi-a fost alături toată viața. M-a învățat majoritatea lucrurilor pe care le știu și îi mulțumesc pentru asta. La fel, bunica e sufletul meu. M-a iubit cred că mai mult decât orice. Cred că bunătatea pe care o am în viața de zi cu zi se trage de la ea.
Vii dintr-o familie modestă, ai fost crescut doar de mamă. Ce ți-a lipsit în copilărie?
Sincer, nu mi-a lipsit nimic. Chiar dacă nu aveam posibilități, toată lumea muncea pentru mine, pentru că eram singurul copil, și eu chiar nu am simțit că nu aveam îndeajuns. Aveam mereu cu ce să mă îmbrac, aveam minge mereu, asta era cel mai important pentru mine. I-am spus (n.r. mamei) pe la 12 ani că o să ajung să joc în națională și că o să ajung să joc în Champions League. Acum mai am doar Champions League-ul de realizat (n.r. interviul a fost realizat înaintea eliminării cu Shkendija).
De tatăl tău ce mai știi?
Tata este în Anglia, la muncă. Țin legătura cu el, chiar dacă îmi pare rău că nu a fost lângă mine când am avut nevoie. În schimb l-am avut pe unchiul meu, care mi-a fost ca un tată, ca un frate, și îi mulțumesc pentru asta. Da, tata a făcut greșeli în viața lui, dar nu-i port pică, pentru că el mi-a dat viață. Și încerc acum cât de cât să am o relație destul de bună cu el. N-am avut niciodată ură pe el, să zic așa. Putea face mai mult, dar știi și tu cum e. Nu toate persoanele sunt la fel.
Ai fost mereu un jucător tehnic, dar nu foarte dispus la efort. Cum s-a simțit asta din teren?
Da, ăsta e lucrul care mă enervează cel mai mult în momentul de față în fotbal. Acum, dacă ai forță și viteză, joci la orice nivel. Înainte, când eram eu mic, dacă nu erai talentat, n-aveai cum să joci nici măcar la liga a treia. Știi și tu ce echipe erau la liga a treia, a doua… Acum, sincer, nu mai văd așa mulți jucători talentați. Se realizează mai mult pe muncă și pe încredere.
Ți-e frică de momentul retragerii?
Mă gândesc, mai ales când mă accidentez. Uite, cum este acum. Nu mai avusesem accidentări de vreo patru ani și mă simțeam foarte bine. Dar când te ia ceva, parcă te iau toate, nu știu cum să zic … Dar eu zic că mai am de jucat. Trebuie să am grijă de mine, să mă pregătesc bine, să am grijă de ce mănânc, cum mă antrenez și cred că voi juca până la 40 de ani. Mă apuc eu de ceva la mini-fotbal, văd eu, nu mă las.
Nu te vezi ieșind din fotbal nici după retragere?
Nu, probabil voi deveni antrenor. O să mă bag la școală și voi încerca să devin antrenor.
Ce-ai schimba dacă ar fi să poți să dai timpul înapoi?
Nu cred că aș schimba nimic. Sunt fericit cu viața pe care o am. Sunt fericit cu ce am realizat. Cu siguranță puteam mai mult, dar dacă trăiești cu regrete, niciodată nimic nu va fi de-ajuns.
Ce le spui puștilor care vor să-ți calce pe urme?
În primul rând, să dea totul pentru fotbal, pentru că altfel nu ai cum să ajungi sus. Vedeți și dumneavoastră afară. Bine, poate sunt modele, exemple prea mari, Messi și Ronaldo, dar și la vârsta asta ei dau totul pentru fotbal și se vede lucrul acesta. Altfel nu ai cum să ajungi fotbalist.
Care e sfatul pe care l-ai primit și care ți-a schimbat percepția despre fotbal sau viață?
Asta mi-a spus domnul Hagi. Mi-a spus să mă uit numai la mine în curte, să nu caut alibiuri, să nu caut scuze niciodată, pentru că totul depinde de mine. Dacă eu îmi văd de treaba mea și muncesc și mă pregătesc, cu siguranță succesul va veni. Oricât de jos ai fi, să nu renunți, pentru că asta ți-ai dorit toată viața și ar trebui să te gândești «Dacă nu mai joc fotbal, ce fac?».
Vreau ca lumea să-și aducă aminte de mine pentru lucrurile care le făceam în teren și să se bucure când se uită la faze cu mine Denis Alibec
