Publicat:
17.07.2026, ora 10:00
Actualizat: 17.07.2026, ora 10:42
- Ilie Năstase înconjurat de poze și trofee. Sunt garda lui pretoriană. Povestește ca un tânăr, nu ca un om care în weekend va împlini 80 de ani. Nu se pierde în amănunte.
- Are o memorie proaspătă și o ancoră solidă în prezent. A cunoscut gloria, a fost logodit cu faima și căsătorit de-a binelea de mai multe ori.
- A fost răsfățat ca un prinț, a fost asaltat de admiratoare, s-a plimbat printre oameni de stat cum alții se plimbă pe faleză la Eforie. A mai și sărit calul, a spus și trăsnăi, dar fals nu a fost niciodată.
Mai vrea o statuie și era pe punctul să-i supere pe francezi. Zice că i-ar fi bun vecin în bronz lui Charles de Gaulle, în Herăstrău, că nu l-ar deranja. După ce l-a refuzat motivând că s-ar strica un spațiu verde, președintele Nicușor a uitat să-i returneze proiectul unui muzeu.
Ilie Năstase îl admiră pe Nelson Mandela și e fascinat de Carlos Alcaraz. Vorbește despre bucuria tenisului, dispărută la jucătorii de astăzi. Povestește despre retragere ca despre un doliu.
Casa comorilor
Consideră că nu împlinește o vârstă care trebuie sărbătorită. Călătorim printre fotografii și trofee. Știe cu precizie când, unde, cum și de ce. „Am o casă plină numai cu poze și cu trofee. Am în living și în bucătărie, în dormitor și în dressing, am și în pod”.
Unde sunt rachetele?, întreb curios, convins că îmi ascunde comoara. „Nu am rachete, nu îmi plac, erau urât făcute”. Perplexitate. Realizezi încă o dată că te afli în fața unui personaj a cărui unicitate lovește din paradoxuri.
Are mai multe sensibilități decât poți vedea prin ceața clișeelor despre personajul monden. Este ordonat și riguros. Nu se lungește la vorbă, știe să distileze esențialul.
Uite-l pe Bobby Charlton, uite-l și pe Cruyff aici, când juca la Barcelona, Aici sunt Beckenbauer cu Dassler, bossul de la Adidas, aici e statuia mea de la Madame Tussaud, uite și poza când am devenit numărul 1, pe 23 August 1973, ce coincidență! Ilie Năstase
Ilie Năstase, tânăr căpitan al Armatei Române, Ilie Năstase cu Bill Clinton, cu Nelson Mandela, cu Mike Tyson, cu Bruce Willis și cu Alain Delon.
În 1969, cu președintele american Richard Nixon și cu secretarul de stat Henry Kissinger pe peluza de la Casa Albă. La un loc toată lumea celor două echipe finaliste ale Cupei Davis, SUA și România.
Mărturisește că l-a impresionat Nelson Mandela atunci când a fost în vizită la Johannesburg împreună cu alți mari campioni. „Mi-a zis: «Tu stai lângă mine, îmi place că ești glumeț». Mi-a plăcut cum gândea, a zis că vrea să fie ca Gandhi, fără violență. Când gândești așa, înseamnă ceva”.
„Așa-i că noi, americanii, suntem foarte slabi la fotbal?”
Ați cunoscut mai mulți președinți americani, aveți o poveste aparte cu vreunul dintre ei?
Bush Jr. când a venit în România i-am dăruit cartea mea și m-a luat deoparte. „Sunt ceva ziariști pe aici, să nu ne audă”. „Nu, domnule președinte, suntem numai noi doi”. „Auzi, Ilie, așa-i că noi americanii suntem foarte slabi la fotbal?”
L-ați întâlnit și pe Biden când era vicepreședinte și a venit în vizită la București.
Da, m-am dus îmbrăcat în general, aveam părul lung. A rămas șocat („Ilie, it’s you?”) și l-a întrebat pe Victor Ponta, care era prim-ministru, că dacă își lasă plete îl face și pe el general al Armatei Române? Erau relaxați, nu ca ai noștri. Mai zice Biden, „Ilie, vreau și eu o rachetă”. „Da, domnule președinte, mă duc repede acasă și v-o aduc”.
Și v-ați dus?
Da, m-am întors repede, mă aștepta ambasadorul cu mașina pornită, că pleca toată lumea la aeroport. Scriu pe ea «To Joe, să joci bine cu racheta!?», el zice «da’ ce ai câștigat cu racheta asta?», eu, român orientat, îi zic US Open, «atunci nu mai joc cu ea, o pun pe perete».
Nasty urăște rachetele!
Îmi arătați și mie rachetele?
Nu am rachete, nu îmi plac.
?? Încerc să îmi maschez stupoarea, nu prea îmi iese.
Erau făcute aiurea, nu îmi plăceau. Eu sunt cu pozele, am și în pod. Țiriac în schimb are vreo 500.
Vă reprezintă filmul Nasty, vă place cum a ieșit?
Păi, totul este original acolo, imagini, mărturii. Nu e nici o regie, toți cei care au vorbit au spus cum eram. Connors, Billie Jean King, McEnroe, Phil Night de la Nike, Nadal, mai ales el, ai văzut ce frumos a vorbit.
Cine l-a botezat Nasty și cu cine era așa
Mie mi s-a părut că este neglijat personajul Ilie Năstase marele jucător, insistându-se mult pe personajul Nasty pus pe șotii.
Cei care au realizat filmul mi-au spus că mai au material măcar pentru încă unul, deci vom vedea.
Apropo de Nasty, cum s-a ajuns la nickname-ul ăsta celebru de zeci de ani?
Rosie Casals, fosta mea parteneră de dublu mixt mi-a zis așa, că nu putea să îmi pronunțe numele, nici Năstase, nici Ilie. Nici nu realizam atunci că Nasty însemna și băiat răutăcios, dar s-a potrivit.
6-0, trauma copilăriei
Erați Nasty pe teren, dar nu cu adversarii, cât mai ales cu arbitrii, cu oficialii turneelor. Eu îmi amintesc un Ilie Năstase fair-play.
Îmi respectam adversarii și de multe ori evitam să îi bat cu 6-0.
Vi se părea că i-ați umili?
Îmi venea din copilărie, erau turnee pentru categoriile 6-8 ani. Jucam cu unul Balogh la Doherty (n. red., club de tenis istoric înființat la mijlocul anilor ‘20), venise cu taică-său de la Târgu Mureș. Eu eram cu maică-mea, amândoi părinții stăteau dincolo de gard și ne priveau.
Și ce s-a întâmplat?
Ne-au dat 3 mingi din alea uzate și dă-i și joacă. Nu jucam razant, că era soare și dădeam mingi înalte, care ceda primul. La un moment dat am pus racheta jos și am început să-l alerg pe ăla. Maică-mea striga, ce ai, mă, nebunule?
Balogh fugea și zicea ce ți-am făcut, te-am furat? Nu m-ai furat, mi-ai dat 6-0. L-am placat, maică-mea iar, ce ai, nebunule, oprește-te, eu plângeam și printre sughițuri i-am zis că m-a bătut cu 6-0. Ei, de atunci am rămas cu asta. Nu cu 6-0.
FOTO. Acasă la Ilie Năstase
Para un futuro campeon
Dar marelui Manolo Santana i-ați luat un set cu 6-0.
Asta e o poveste, jucam în Cupa Davis cu Spania în ‘67, Santana era faimos în vremea aia, câștigase Wimbledon cu un an înainte, triumfase de două ori și la Roland Garros.
Iar noi făceam echipă cu tânărul Ilie Năstase și experimentatul Ion Țiriac.
I-am luat primul set la zero, apoi am condus cu 3-0 și în al doilea. Era scandalizat. „Cine e ăsta, mă copiază, face totul ca mine!?” Pe urmă, mi-a luat setul al doilea cu 6-3 și pe celelalte fără emoții. Mi-a scris apoi o dedicație, „para un futuro campeón del mundo”. Pentru un viitor campion al lumii.
Pisica neagră pentru Panatta
Aveați prieteni în circuit?
Da, Connors, Orantes, Panatta. Cu Connors am jucat la dublu de când avea 18 ani, iar în ‘73 când am ajuns în ambele finale, simplu și dublu mi-a zis să renunțăm la dublu, ca să nu fiu obosit la simplu. Foarte drăguț omul. Panatta era superstițios din cale afară.
Cred că i-ați și făcut o farsă.
Aflasem că sunt toți superstițioși, ei, italienii. Odată, când mergeam cu ei la un restaurant pe colinele de la Monaco, au oprit brusc mașina. Nu înțelegeam. Ce s-a întâmplat? Il gatto nero. Pisica neagră le tăiase calea. Am întors și a trebuit să facem să facem un ocol de vreo 20 de kilometri din cauza asta.
Și cu Adriano Panatta cum a fost?
Eram la Paris, la Roland Garros, pe terenul central. Am venit cu o pisică neagră în geanta cu echipament și înainte de prima minge i-am zis arbitrului că am uitat ceva acolo. M-a dus, am deschis geanta și pisica naibii a sărit și s-a dus exact la Panatta.
Supărarea lui Philippe Chatrier și amenda plătită de Donald Trump
Cum a reacționat?
Ei, s-a supărat, clar nu a gustat gluma. Problema este că Philippe Chatrier (n. red., cel care dă numele arenei centrale de la Roland Garros), președintele federației franceze și internaționale pe atunci, s-a supărat și el. Năstase și Țiriac, voi nu o să mai jucați niciodată pe central. Că iau în derâdere prestigiul turneului.
Și nu ați mai jucat?
Bineînțeles că am mai jucat, s-a trecut peste.
Știu că ați luat multe amenzi pentru năzbâtiile acestea pe care le făceați pe teren.
Am luat, dar nu ajungeam să le plătesc chiar pe toate. Și puteau să mă amendeze că tot așa făceam. Plus că mai negociam, îi amenințam că anul următor nu mai particip la turneu.
Mai știți care a fost cea mai mare amendă pe care ați primit-o.
Cred că 10.000 de dolari, la Indianapolis. Era enorm, un premiu de Grand Slam atunci era de 25.000 de dolari. Știi, odată mi-a plătit chiar Donald Trump o amendă. Venea și el câteodată pe la meciuri.
Obsesia Cupei Davis
Este finala Cupei Davis din 1972, pierdută cu americanii, cea mai dureroasă amintire?
E greu să spun. Adevărul este că noi nu aveam un al doilea om la simplu, și Țiriac spune asta. Ne bazam pe două puncte la mine și unul la dublu. Iar atunci, cu americanii, nu ne-a ieșit nici la simplu, nici la dublu.
Dar cel mai aproape am fost de fapt la Charlotte (n.red. finala Cupei Davis din 1971) când Țiriac a avut 2-0 la seturi și 4-1 cu Frank Foehling în decisiv. Și a pierdut meciul.
Tot în ‘72 ați pierdut finala de pomină cu Stan Smith la Wimbledon.
Dar tot în ‘72 am câștigat US Open (n.red, se juca pe iarbă la Forest Hills) și Mastersul, Turneul Campionilor cum se mai numea. E un echilibru aici, așa cred.
„Nu eram ahtiat să câștig!”
Sufereați când pierdeați?
Știi ceva, nu eram ahtiat să câștig, îmi făceam plăcerea de a juca. Am fost întrebat de cineva odată care a fost cel mai frumos meci pe care l-am jucat în viața mea.
Urma să întreb și eu asta. Și ce i-ați răspuns?
I-am spus că a fost un meci pierdut, finala de 5 seturi și 5 ore cu Smith de la Wimbledon. Păi cum, ai luat la US Open, la Roland Garros și îmi spui că finala de la Wimbledon a fost cea mai frumoasă? Da! Știi, se compensează.
După Wimbledon a fost US Open. 2-1 la seturi și 4-1 pentru el în finala cu Arthur Ashe, puteam să pierd. Cu englezul Taylor în turul doi, cu match ball pentru el, deci puteam să le pierd pe amândouă, și Wimbledon și US Open.
A văzut iarba de la Wimbledon la 20 de ani!
Ați avut talentul care v-ar fi dat dreptul să câștigați mult mai mult decât două Grand Slamuri.
E greu să spun asta, trebuie să te gândești că eu am început târziu. Primul meu turneu a fost la 20 de ani, primul Roland Garros la 20 de ani, primul Wimbledon la 20 și primul US Open la 23 de ani.
Ăștia de acum la vârsta asta au deja 3-4 Grand Slamuri câștigat. Gândește-te că nu m-au trimis la vârsta junioratului la niciun turneu important, nici Roland Garros, nici Wimbledon. Și eram cel mai bun junior din România.
„Am fost talentat cu mingea”
Care au fost loviturile cele mai bune ale lui Ilie Năstase?
Stopul și lobul liftat.
Aș mai adăuga una, reverul în lung de linie. Greșesc?
Nu, reverul din alergare.
Dați-vă o notă pentru talent!
Mi-e greu să îmi dau o notă. Dar am fost talentat la jocurile cu mingea. La tenis, la fotbal, la baschet, la tot ce era cu mingea eram talentat. Și handbalul îmi place foarte mult, sunt prieten cu Gațu, eram și cu Gruia, Dumnezeu să-l ierte. Au fost niște mari campioni, știi că mă uit mult la handbal.
Un președinte atent cu spațiul verde
În afară de nostalgie, ce mai reprezintă toate trofeele acestea?
De fiecare dată când mă uit la trofeele și la pozele astea mă simt prizonier. Aș vrea să le împart și eu cu copiii din România, să le vadă, poate unul să ajungă ca mine.
La ce v-ați gândit concret?
M-am dus la cel care este președintele țării acum, era primar înainte, și i-am prezentat proiectul. Undeva la intrarea în Herăstrău, unde este și statuia lui De Gaulle, dați-mi și mie o sută de metri, să fie un muzeu plus o statuie. Nu cred, zice, că e iarbă aicea și nu se poate, arhitectul-șef nu vă va da aprobarea.
Și nu v-au dat-o.
Interesant este că nu mi-au restituit nici proiectul. Și era să fac o gafă mare, mă gândeam să strâng presa, să mă îmbrac în general și să strig la o portavoce „frați români, pe cine preferați aici, un general român sau un general francez care a stat 5 minute în România?”. Și pe urmă mi-am dat seama că mă pun rău cu francezii. Dați-mi și mie o statuie lângă el, nu îl deranjez, nu îi zic nimic.
Se antrena jucând!
Este adevărat că deși aveați o condiție fizică excelentă, propriu-zis nu făceați antrenament fizic, sală de forță lucruri din acestea la modă acum?
La mine a fost fizic, am fost foarte iute de picior, dar aveam și îndemânare, degeaba ai viteză dacă nu ai îndemânare. Erau unii care făceau pe atunci, australienii în special. Într-o zi m-am dus și l-am întrebat cum se antrenează pe Roy Emerson, multiplu campion de Grand Slam. Em, tu cum faci? Păi, simplu, de dimineața până seara joc în turnee. Și așa am făcut și eu.
Mi-ați spus într-un interviu anterior că la Wimbledon în ‘72 ați bătut recordul.
În ziua finalelor (n.red. atunci se jucau toate în aceeași zi) cea de simplu cu Smith și finalele de dublu și dublu mixt am intrat pe teren la ora 2 după amiază și am ieșit la 10 noaptea.
„Nu sunt gelos pe banii celor de acum”
V-a plăcut să jucați.
Plăcerea asta de a juca a contat mult. Astăzi a cam dispărut, de aceea singurul care mă fascinează este băiatul ăsta spaniol, Alcaraz. La el mă uit până la ultima minge a meciului. L-ai văzut cum râde și atunci când pierde? Asta înseamnă să ai plăcere și bucurie.
Cât au contat banii în cariera dumneavoastră?
Banii? Deloc, că nu erau sau erau foarte puțini, 25.000 de dolari Grand Slam-ul. Ce să mai zică ăia dinaintea mea care erau campioni adevărați Laver și Roswell, și Emerson. Nu sunt gelos că ăștia de acum câștigă foarte mult, sunt supărat în schimb că ăia dinaintea mea nu au câștigat aproape deloc.
Prima mașină și cecul fluturat lui Ashe
Care a fost prima mașină cumpărată cu banii câștigați din tenis?
Un Fiat 125. Țiriac și-a luat un Fiat 1800, din Germania.
Cu Fordul pe care l-ați primit la US Open după finala câștigată cu Ashe ce ați făcut?
Pe aia am vândut-o. Stăteam rezemat de capota mașinii după finală și i-am fluturat cecul lui Ashe, enervat că ăla susținea că n-aș fi fost fair-play.
Cum făceați că la Turneul Campionilor erați cel mai bun? Ați câștigat de 4 ori. Vă stimula și faptul că premiul era de 50.000 de dolari, dublu cât la un Grand Slam?
Poate toți erau mai obosiți decât mine, poate atmosfera aceea de sărbătoare, de final de an. Nu știu. Ce știu e că am făcut 5 finale la rând, doar una pierdută. M-a bătut Vilas în 5 seturi la Melbourne, altfel aveam 5 din 5. Zic totuși că e o performanță, nu?
„Doping” cu glucoză
Puteați fi cel mai bun și astăzi dacă vă nășteați cu 50 de ani mai târziu?
Nu știu ce să îți răspund la întrebarea asta. S-a schimbat mult jocul, este mai plat, mai în forță, cu altă viteză.
Astăzi sunt la modă o dietă riguroasă, un stil de viață foarte sănătos. Cum mâncați, ce mâncați, ce beați?
Nu beam alcool deloc. Mâncam fructe, salate, mâncare ușoară, nu mâncam orice. Eram atenți și noi, nu mâncam ciorbe, alcool nu consumam deloc, luam tablete de glucoză, asta aveai voie ca tonic, câte o banană.
Apropo de „dopingul” cu glucoză. Erau controale anti-doping?
Nu erau. Știi, după 3 ore de joc ți se făcea foame și glucoza aia era bună, te întrema.
De vocație globe trotter
Ce v-a plăcut cel mai tare în viață?
Mi-au plăcut voiajele, drumurile, călătoriile, nu mă stresa să călătoresc La un moment dat locuiam la New York și făceam 10 ore ca să ajung în România. La început n-am făcut Australia fiindcă nu aveam bani de avion, nu că nu voiam, aveam 36-37 atunci când am jucat prima oară la Sydney, unde era turneul de Grand Slam atunci, nu la Melbourne
Călătoreați împreună cu Ion Țiriac?
Nu doar călătoream, din lipsă de bani de multe ori dormeam în același pat la Roland Garros și la Wimbledon. Știi, am început târziu să joc dublu cu el, în ‘66, până atunci jucase cu Costică, fratele meu. Vreo 7 ani chiar, în Cupa Davis.
Era mai mare Costică. Trăiește?
Da, are 93 de ani, deci cu 13 ani mai în vârstă decât mine.
Cum era Țiriac ca jucător?
Țiriac era un luptător, era greu să-l bați. Știa să te amețească, nu erau foarte fair-play metodele lui.
„Nu există că trebuie să te retragi în plină glorie!”
Retragerea cum a fost?
E greu atunci când trebuie să te oprești. Ai, cum să spun, niște sentimente pe care nu mai ai cum să le regăsești în viață.
Mi-ați spus că într-o zi v-ați pus bagajele la ușă și v-a adus la realitate soția.
Unde pleci, mă, te-ai retras, ai uitat! Știi cum e, nu mai regăsești atmosfera și presiunea dinaintea meciului și de după meci. Ți-e dor de toate astea.
Când trebuie să te retragi, în plină glorie?
O să zic acum ceva. Nu înțeleg de ce vrea Sorana să se retragă. Te retragi când pierzi, că toți spun că trebuie să te retragi în plină glorie. Dar dacă eu le bat pe astea care sunt înaintea mea în clasament de ce să mă retrag.
Măi fată, am vrut să o sun, te retragi când o să te bată numărul 200 și 300, dar cât timp tu le bați pe cele din fața ta, de ce?
De ce nu îi înțelege pe jucătorii de azi
Cât vă afecta totuși când pierdeați?
Bine, te superi pe moment, dar treci mai departe, mâine începi alt turneu. Păi, ce să faci, te duci, mănânci ceva, pe atunci nici nu beam, și mă culcam. Știam că nu voi pierde iar în primul tur, că voi câștiga multe turnee.
Am câștigat vreo 100, dar nu mi le-au pus decât pe cele ATP, de-aia am vreo 60 doar.
Aveți titluri și la dublu.
Și la dublu am vreo 35-40. Nu-i înțeleg pe cei de azi că nu joacă și la dublu. Dacă ai plăcere, joci de dimineața până seara și nu ești obosit, eu asta le spun mereu copiilor.
Ce sfaturi le dați celor care vin la dumneavoastră?
Vin părinți la mine cu copiii, îmi spun că îi place tenisul foarte mult și are și clasament. Îi place, am înțeles, dar și iubește tenisul? Aici nu mai primesc răspuns și pleacă părintele cu copilul. Plăcerea sunt banii acum și mulți părinți știu că sunt bani și îi împing pe copii, și copilul poate nu vrea să joace sau nu este pasionat.
Reluăm călătoria prin viața în care Ilie Năstase era temut, faimos și vânat de admiratoare. „Asta e cea mai tare poză, e de la Wimbledon, făcută de profesionist. Uitați-vă și voi dacă vedeți vreun bărbat în poza asta.” Nu erau. Era o imagine cu zeci de fete în așteptarea unui autograf. Iradiau tinerețe și frumusețe.
Dacă ai fi călător în timp, ca în „Outlander”, ți-ai dori să te întorci în acel timp.
The grass was greener, the taste was switter, the light was brighter (Iarba era mai verde, gustul era mai dulce, lumina era mai strălucitoare). „High Hopes”, Pink Floyd 1994
Citește și
VIDEO: cele mai noi imagini din sport
