Publicat:
26.08.2025, ora 17:05
Actualizat: 26.08.2025, ora 17:08
- Pentru prima dată, un (fost) arbitru se destăinuie la „Lumini și umbre”
- Marius Avram povestește, în episodul 13 al seriei, cum se încearcă mituirea brigăzilor, cum urmăresc arbitrii fazele controversate pe telefon în vestiar, care sunt cei mai enervanți fotbaliști și de ce i-a închis telefonul lui Vassaras
- Cei din fotbal (jucători sau arbitri) proiectează către fani imaginea unor gladiatori moderni, cu forță și încredere neclintită. Dar perfecțiunea este un mit.
- Dincolo de imaginea publică, sportivii au propriile momente de fragilitate, de ezitare și de cumpănă. Adevărata victorie e să le depășească.
- GOLAZO.ro vă invită să călătoriți dincolo de medalii, aplauze și glorie.
- Proiectul „LUMINI ȘI UMBRE” oferă o perspectivă rară asupra vulnerabilității celor care sunt de obicei văzuți doar prin prisma succeselor lor. O sursă de inspirație atât pentru fani, cât și pentru tinerii sportivi. Ei vor afla că până și cei mai mari sportivi se confruntă cu obstacole și eșecuri. Și că greșelile nu sunt sfârșitul drumului, ci mai degrabă piese necesare pentru puzzle-ul gloriei finale.
- Episoadele deja publicate: Bănel Nicoliță (link), Ionel Dănciulescu (link), Alex Bourceanu (link), Lucian Sânmărtean (link), Florin Răducioiu (link), Gabi Torje (link), Florin Gardoș (link), Mihai Pintilii (link), Florentin Petre (link), Marian Aliuță (link), Cristi Săpunaru (link), Denis Alibec (link)
Domnule Marius Avram, când ați decis să vă faceți arbitru?
Copilăria mea evident că a fost marcată de fotbal. Pentru că, tatăl meu fiind arbitru, practic de când m-am născut am avut fotbalul în casă. Am încercat să am o carieră de fotbalist. Mă bucur că am identificat din timp că nu sunt un mare talent în fotbal pentru că riscam să pierd alte lucruri. Atunci alegerea a fost să merg către școală și să mă concentrez pe școală. Dar rămânând microbul ăsta cu fotbalul și avându-l pe tatăl meu ca exemplu și pe oamenii din jurul nostru, a fost într-un fel o trecere naturală către arbitraj. Eu am început arbitrajul în 1994, deci atunci am făcut școala de arbitri, aveam 15 ani și am început imediat cu jocuri de copii foarte mici.
Marius Avram: „Arbitrul e cel mai jignit personaj din fotbal”
Ce sacrificii trebuie să facă un arbitru pentru a ajunge în top?
În primul rând, nu-mi place să mă plâng. Adică nu-mi place să zic, „vai, e greu arbitrajul”. OK, și atunci de ce te-ai mai apucat? Stai acasă dacă e greu, da? Dar dacă tot m-ați întrebat, partea goala a paharului ar fi în primul rând faptul că de la o vârstă foarte fragedă a trebuit să mă disciplinez în sensul de a renunța la anumite lucruri pe care alții de vârsta mea le făceau. Nu de puține ore am fost nevoit să nu mă duc la zile de naștere, nunți ale prietenilor mei, petrecerii, poate și în facultate, pentru că eu aveam meci în weekend. În al doilea rând, o altă parte dificilă este nivelul ăsta de … hate, cum să-i spun? Hate, că e un termen la modă, acum e un neologism la modă, hate. Practic de când intri pe teren, chiar de la nivel de copii și juniori, până inclusiv la cel mai înalt nivel, ești personajul cel mai hulit, jignit din acel spectacol care este fotbalul. Evident că te antrenezi cu timpul și cu cât trece timpul devine mai ușor de acceptat, dar pe de altă parte, cu cât urci în nivel și ajungi la performanța maximă în țara ta, Liga I, cu atât mai mult devine vizibil, pentru că apare analiza la TV, hate-ul ăsta apare și la TV, declarațiile diverselor persoanaje din fotbal. De câțiva ani de zile, de când au apărut și rețelele sociale, lumea te poate contacta și ti se poate adresa mult mai ușor și marea majoritate nu o fac într-un mod plăcut. E destul de rar să-ți zică cineva „bravo, domnule, ai luat o decizie bună!”. Nu interesează pe nimeni. Dar înjurăturile și amenințările care sunt pe rețelele sociale sunt la ordinea zilei. Înveți să trăiești și cu sentimentul de nedreptate la unele meciuri în care tu consideri că ai luat decizia bună, dar până la urmă concluzia celorlalți este diferită. Deci sunt diverse lecții de viață dure, aș spune eu, pe care trebuie să le înveți și să te disciplinezi mental, astfel încât să fii capabil să le depășești din ce în ce mai ușor, pe măsură ce urci în fotbal.
Care e cel mai important lucru pe care trebuie să-l facă un arbitru?
În primul rând, antrenamentele. Ca să poți să iei decizii din teren, trebuie să ai mintea limpede. Ca să ai mintea limpede, trebuie creierul să fie permanent oxigenat la același nivel. Dacă nu ești bine pregătit fizic, creierul tău nu poate lua deciziile la fel de lucid, să spunem, după minutul 70-80 și începe să se încețoseze așa și nu mai poți să iei deciziile corecte.
Cum vi s-a schimbat viața după retragerea din arbitraj?
A fost cea mai bună decizie pe care am luat-o. Singurul regret e că n-am luat-o mai devreme. Pentru că, dintr-o dată, s-a deschis cealaltă lume pe care nu o mai văzusem de ani de zile. Și aici mă refer, în primul rând, la viața de familie. Plus, din punct de vedere profesional, mi s-au deschis și alte uși care înainte poate era mai greu să le deschid pentru că e greu să te duci să lucrezi undeva și să-i spui șefului „vezi că eu săptămâna viitoare trebuie să plec la un meci internațional, vezi că am un curs de arbitraj”. Deci s-a deschis și din punct de vedere profesional, plus că nu mai aveam motivație. Acum pot să mă concentrez și să-mi stabilesc obiective în alte zone Mă bucur că am rămas în fotbal, prin analizele pe care le fac la televizor. Și o fac pur și simplu din pasiune. Și să știi că atunci când plec de la emisiuni de multe ori, chiar dacă e 1 noaptea, 12 noaptea, plec zâmbind. Și lucrul ăsta pentru mine e relevant, că fac ceea ce-mi place.
Ați fost arbitru cu normă întreagă sau v-ați ocupat și cu altceva în paralel?
Toată viața am lucrat în diverse instituții, companii. Am avut și diverse încercări personale de business. Și acum lucrez și așa mai departe. Niciodată n-am considerat că arbitrajul trebuie să fie principala sursă de venit. Și asta era o lecție pe care mi-o spusese tatăl meu: „Nu pune toate ouăle în același coș”. În arbitraj totul este relativ. Azi ești într-un moment bun. Foarte ușor poți să cazi. Se schimbă o conducere, nu le mai place fața ta de la Comisia Centrală, și te poți elimina foarte ușor, pentru că nu ai niciun fel de siguranță a locului de muncă. Pentru că nu e un loc de muncă per se. Ești delegat, arbitrezi, încasezi. Nu ești delegat, nu încasezi. Și atunci nu ai siguranță. Și în momentul în care apare o familie, tu ce cauți? Siguranță. Și atunci tot timpul eu în paralel am avut diverse locuri de muncă. Și bineînțeles că lucrul ăsta m-a ajutat foarte mult.
Cât de mult v-a ajutat în carieră numele de Avram? Tatăl dvs a fost arbitru de top și șef al CCA.
Toată cariera mea a fost angoasa asta cu „vine să arbitreze băiatul lui Avram”. Până la punctul în care i-am spus la un moment dat tatalui meu „vezi că de azi înainte o să zică lumea când te vede pe stradă <uite-l pe tatăl lui Avram>”. Și pentru mine a contat lucrul ăsta. Era tot timpul presiunea asta a faptului că ești băiatul unui fost arbitru internațional și lumea are așteptări. „Ia să-l vedem pe băiatul lui Avram”. Dacă o comiți, te faci de râs de 100 de ori mai rău. Și el tot timpul îmi spunea că trebuie să alergi mai multe, să te pregătești mai mult, să fii mai atent decât altul care nu are numele ăsta în spate pentru că tu ai presiunea asta a numelui și trebuie să te ridici la nivelul așteptărilor.
Cum trăiau arbitrii un derby Steaua - Dinamo
Ați condus derby-uri grele, gen Steaua - Dinamo etc. Cum un derby pentru un arbitru, dincolo de ce se vede la TV?
Vuiește toată lumea cu o săptămână înainte. Televiziunile, presa, încep să vorbească despre Derby de România. Încep să analizeze fiecare aspect. Toată lumea este așa într-un freamăt, „începe meciul, marele meci”. Când ajungi la stadion deja simți toată atmosfera aia că este la propriu electrizantă, pentru că toată lumea e concentrată. Fotbaliștii, președinții, delegații, colegii tăi din brigadă, observatorii îngrijorați în jurul tău, „aoleu, e un meci important”, Comisia Centrală … și îți creează așa, un nivel de concentrare foarte sus și este greu, pentru că există riscul să cedezi, există riscul să te duci în prea multă concentrare și atunci nu mai ai echilibru în teren. Meciul s-a terminat și am avut satisfacția că nu prea vorbește lumea despre mine. Că asta te interesează, de fapt. Vezi, e un pic ciudat, că de obicei fotbalistul vrea să iasă în evidență. Ei, tu, ca arbitru, vrei să nici nu ți se menționeze numele după meci! Vrei să pleci acasă și lumea să discute despre total altceva. E un pic invers. Și eram bucuros că nu s-a vorbit foarte mult despre mine după meciurile alea.
Povestiți-ne despre un meci foarte slab, în care nu vă explicați greșelile.
Da, a fost un meci după care am și fost trimis pe la Liga a IV-a, deși eram de câțiva ani în Liga întâi. Un CFR Cluj cu Timișoara. Am dat două lovituri de la 11 metri greșit. Eram 100% convins că am luat decizia corectă în teren. Deci n-aveam niciun dubiu. După ce le-am văzut pe video am zis „ce a fost în capul meu?”. Norocul meu că a fost una într-o parte, una într-o parte și nu prea putea cineva să acuze că am făcut intenționat. Dacă erau două în aceeași direcție ieșea un scandal imens. În același meci am anulat un gol absolut superb al lui Ianis Zicu. A fost o centrare din corner și el a luat un voleu direct în vinclu. Eu am văzut un fault în atac Deci ăla a fost un meci dezastru! După care m-am dus și am arbitrat pe la Liga a IV-a, Liga a III-a. Spectatorii din tribune... Tata era președinte, îți dai seama, l-am făcut de râs. Spectatorii strigau „te-a trimis tac-tu la liga a treia să te pedepsească”. Asta era, n-aveam ce face.
Ce rutină aveați, ca arbitru, înaintea meciurilor?
Aveam un program foarte strict. Adică ce mănânc o seară înainte, la ce oră mă culc o seară înainte, totul foarte, foarte strict. În ziua respectivă alimentația era foarte importantă. Discuțiile cu colegii, foarte importante. Stăteam cu ei de vorbă, analizam echipele, jucătorii, tactica echipelor, jucători-problemă, situații care pot apărea, cum le gestionăm, comunicarea între noi. Îmi făceam singur ghetele, îmi făceam singur genta de arbitru, îmi verificam cu mare atenție să am la mine fluier, cartonașe, carnețel, creioane, tot ce-ți trebuie ca arbitru. Din momentul în care intram în tunel, respiram o dată adânc și din momentul ăla intram în concentrare. Uite, aveam superstiția să intru cu dreptul în teren și în timpul meciului simțeam nevoia tot timpul să duc mâna la ecuson și să-l simt. Probabil îl dezvoltasem ca mecanism de liniștire al meu. Atunci când tensiunea era foarte ridicată, mai duceam mâna, simțeam ecusonul, pac!, se liniștea totul, „da, deci totul în regulă, e aici”.
Marius Avram: „Greșeala e inevitabilă în arbitraj. Suferi, înveți și te întărești”
Cum se recuperează mental un arbitru după ce face o greșeală majoră?
La început suferi mai mult. Sunt zile întregi în care nu poți să dormi. Adică nu dormi noaptea. Noaptea după meci oricum n-o dormi în general, indiferent dacă ți-a ieșit bine sau rău. Nu puteam să dorm niciodată, dar mai ales când greșeam, erau zile întregi la rând în care nu puteam să dorm. Ai un sentiment de rușine, un pic. „Cum naiba am putut să iau decizia asta? De ce n-am văzut?”. Și ai așa o frământare interioară în zilele următoare. Apoi evident că ți-ai dori ca nimeni să nu vorbească despre asta și să te liniștești tu singur. Dar se întâmplă exact opusul! Toată lumea vorbește numai despre asta. Colegii îți dau mesaje, te cheamă la comisia, observatorul te sună și a doua zi și mai discuți odată. La mine, cu atât mai mult, că era și familia care urmărea și era în domeniu și atunci discuții suplimentare despre faza respectivă ... Nu e plăcut. Este neplăcut. Imaginează-ți, nu știu, te duci la locul de muncă, tu sau oricine, orice om se duce la locul de muncă. Și noi îl urmărim cu camera și înainte să ajungă la birou spunem că este slab, e cel mai slab angajat și toată lumea vede la televizor. Pentru că asta se întâmplă. După care ajunge acolo, mai greșești, că toți greșim la locul de muncă, după care noi a doua zi vorbim numai despre cât de slab a fost, cât a greșit, cât de slăbuț e. Nu mai are ce căuta, să-l dăm afară de la muncă, să fie eliminat complet. Editoriale în presă, președinți care urlă cât de slab ai fost tu în momentul în care te-ai dus la muncă … pentru că să știi că e o muncă, adică e o muncă pentru care ești plătit, te duci acolo să prestezi un serviciu. Nu cred că s-ar simți nimeni bine. Asta e pachetul, vine cu de toate. Și suferi, suferi. Greșești, pentru că n-ai cum altfel, este inevitabil. E o meserie în care greșești permanent. Înveți și te întărești.
Ați avut și colegi pe care greșelile îi afectau emoțional pe termen mai lung?
Această meserie implică greșeală. Vei greși, trebuie să-ți accepti greșeala. Mă duceam la unele meciuri pe la ligile inferioare și observatorul îmi spunea „ai fost extraordinar, bravo, nota 9”. Și tata, care era în tribună, îmi scrisese 3-4 pagini de câte greșeli am făcut. Și le discutam cu el acasă. Deci am avut avantajul ăsta, că încă de la începutul carierei am avut un observator obiectiv, care mi-a scos în evidență greșelile, punctele slabe, tocmai pentru a le corecta. Și puteam să am încredere în el, când spune adevărul. Și atunci când ajungi în Liga I și observi că greșelile tale sunt pe toate site-urile, pe toate paginile ziarelor și la toate televiziunile de specialitate de sport, ăla e momentul în care ai un mic șoc. Pentru că nu mai ai discuția de acasă, deja vorbește toată lumea despre asta. Dar ușor, ușor înveți să accepti. Aveam colegi care nu-și acceptau propria greșeală nici în fața evidenței. Ne uitam la fază, eu îi explicam, „băi, uite aici, eu zic că ai greșit” și ei negau și-și negau chiar și lor. E foarte dificil să progresezi când nu îți accepți propria greșeală. Și asta e o lecție grea. E o lecție grea, dar trebuie să o înveți.
Există invidie în arbitraj, între colegi?
Bineînțeles că există. În orice activitate există invidii. Există și oameni care fac lucruri care nu sunt OK. Adică aveam colegi care aveau o relație foarte bună cu presa, ceea ce într-un fel nu era OK. Poate ai o relație bună cu presa, dar nu în detrimentul colegilor tăi. Adică nu să suni să spui „colegul meu la meciul ăsta a greșit” și să influențezi tu într-un fel. Fiecare știe cum a fost educat, fiecare știe ce a făcut și așa mai departe. Nu o luam personal, treceam mai ușor peste lucrurile astea. Există și prietenii foarte frumoase. Dar da, există invidii, există răutăți, există lucruri care nu sunt OK care s-au întâmplat și se întâmplă în continuare. Mai ales acum, că sunt de partea cealaltă, le aflu mult mai ușor. (... insert de mai devreme) Anul acela, primul an de lista FIFA, colegii îmi spuneau „ești pregătit de primul an de lista FIFA, ai fundul tare?”. Și zic „de ce?”. „Pentru că sunt foarte mulți care din momentul ăsta o să înceapă să te muște. Mai mult decât o făceau până acum”.
Sunteți un arbitru atipic, mai scund. Ați suferit din cauza bullying-ului pe acest subiect?
Nu, n-am suferit deloc. A fost, de fapt, o ambiție a mea să demonstrez că se poate. Aveam foarte mulți care îmi scriau „bă, piticule!”. Asta e, o luam ca atare. Au apărut poveștile care au fost, evident (n.r. că și-a fi falsificat documentele pentru a respecta limita de înălțime) … Lucrul cel mai ușor pe care poți să îl demonstrezi este că un om are sau nu are înălțimea, pentru că n-ai cum să-ți o falsifici, da? N-ai cum să zici mi-am falsificat o hârtie. Te ia mâine și te măsoară, cum de altfel s-a și întâmplat. Mă măsurau prin birouri, pe acolo. Mă rog … Pe moment nu m-am simțit bine, dar ulterior mi-am dat seama zic „OK, cu ocazia asta am demonstrat că nu e niciun fel de problemă”. Apropo de răutățile de care vorbeam mai devreme și de invidii, se scriau scrisori anonime în care spuneau că eu n-am înălțimea care e scrisă în fișa medicală. Oamenii mă chemau la federație și mă măsurau, vedeau că aia e, că n-aveam cum să o falsific. Se uitau, „bă, nu te ridici pe vârfuri”, stăteau și mă măsurau și asta era înălțimea. Într-adevăr, la limită, dar pentru mine a fost o ambiție. Îmi știam acest dezavantaj, eram conștient de el și încercam să compensez prin altceva. Compensam prin limbajul corpului, prin felul în care vorbeam cu jucătorii … Să știi, cu jucătorii n-am avut niciodată problema asta.
Tentativă de corupție în arbitraj: „Avem trei buchete de trandafiri pentru tine”
Ați fost contactat pentru avantaje, de către președinți sau alți oficiali ai cluburilor?
Au făcut greșeli, da, au făcut greșeli. Știi cum e? În fotbal totul e progresiv și totul se află. Toată lumea știe. Întâi te testează pe la ligile inferioare. Diverse echipe din Liga 1, cel puțin atunci când eram eu în Liga 3 și Liga 2, aveau echipe satelit. Ori oficial, ori neoficial. Și încep să te testeze de acolo înainte să ajungi la ei ca să vadă cam ce gen ești tu. Și încep să te sune diverși președinți. „Uite, avem și noi un meci dificil, în tur ne-au rupt picioarele și arbitrul i-a lăsat. Știu că azi vii tu și ar fi bine să ne lași și tu ... Avem trei buchete de trandafiri pentru tine”. Vă dați seama … Deci niște lucruri care, mă rog, eu le consideram niște teste. Dar știam foarte bine ce am de făcut și evident că primul lucru pe care îl făceam sunam la Comisia Centrală, la președintele Comisiei Centrale, și îl informam. „Am primit următorul telefon de la persoana cutare, mi s-a spus asta, asta. Ce fac? Mă mai duc la meci sau nu mă mai duc la meci?”. În momentul ăsta am descărcat responsabilitatea în altă parte. Eu mi-am făcut treaba. „Revin eu cu un telefon”. Și mă suna peste o jumătate „du-te liniștit, gata”, nu știu ce. Treceai primul test în sensul că nu se întâmpla. După care mai aveai testul la meci. Înainte stăteai la masă cu președintele clubului. Venea directorul de la primărie, venea directorul de la vreo fabrică. Aveai așa, o întreagă delegație de persoane cu tine la masă, tu fiind un tânăr de 20 și ceva de ani. Colegii tăi erau mai în vârstă, mai hârșâiți, mai trecuți prin lucruri … Mi s-a întâmplat o fază foarte amuzantă. Ușor, ușor dispăreau de la masă. „Eu mă duc la toaletă”, „eu mă duc până afară” … Și am rămas eu singur cu toată delegația care a început să-mi explice că vor să-mi dea niște bani după meci. Dar aveam niște texte foarte bine pregătite. Le spuneam „sunt tânăr, vreau să ajung pe lista FIFA și pentru asta eu trebuie să am un parcurs drept și corect. Așa că stați liniștiți că n-am venit contra voastră, dar nici nu pot să vă ajut pe voi”. Și atunci unii înțelegeau, unii se supărau, dar cel puțin îmi obțineam eu așa un renume „băi, cu ăsta nu merge, își face treaba”. Și lucrul ăsta te ajută mult de tot în Liga 1 pentru că au încredere în tine și nu-și fac griji, „a venit ăsta să ne fure”. Nu era la modă să te duci să faci scandal, să faci dosare. Se întâmpla să-ți pună bani în plic mai mulți la final, că primeai banii în plic. Și primeam mult mai mult decât era baremul de arbitraj, fără să fi spus nimic înainte, pur și simplu încercau. Chemam președintele, „dom'le, cred că s-a făcut o greșeală, vă rog să-i mai numărați o dată”. Adică nu făceam un tam-tam sau un caz din chestia asta, pur și simplu lucram la renumele meu, nu la a ieși eu în evidență ca un erou și așa mai departe.
Ați simțit vreodată că alți arbitri au fost împinși de la spate tocmai pentru că acceptă astfel de jocuri?
Încerc să nu judec oamenii, pentru că nu știi fiecare ce a fost dispus să facă pentru a ajunge acolo la nivelul de top. Eu am avut noroc cu tata, care mă proteja și care îmi explica și care îmi spunea ce să spun. Când se întâmpla ceva grav, îl sunam pe el și într-un fel rezolva problema. Un exemplu ar fi că am avut un observator care încerca să mă influențeze să țin cu una din echipe. Înainte de meci îl sunam și spuneam „tată, uite, ăsta tot îmi spune că trebuie să țin cu ăștia”. „Ok, hai că rezolvăm”. Vorbea tata, trimitea un observator de la CCA, venea ăla să se uite - el nefiind atunci la CCA. Îmi oferea o protecție pe care poate alții n-o au. Și de-aia nu i-am judecat, pentru că știu că e greu, știu că uneori trebuie să faci compromisuri să ajungi acolo sus. Nu-i judec, fiecare face cum consideră.
Marius Avram, scos de pe lista FIFA peste noapte: „O mare nedreptate”
Ce ați simțit când Comisia Centrală v-a scos de pe lista FIFA?
A fost o surpriză pentru că nu meritam să fiu scos. Aveam câțiva ani în spate în care prestațiile mele au fost bune . Notele obținute de la observatori erau printre cele mai bune. În clasamentul final al CCA, întotdeauna eram în Top 3, pentru că ei fac clasament pe baza notelor. Pregătirea mea fizică era foarte, foarte bună. Și atunci a fost un șoc. Și șocul a fost nu neapărat doar din aceste motive, ci șocul a fost din cauza lipsei de comunicare. Adică eu am aflat după. Nu ți se spune nimic. Băi, sunt de o viață în fenomenul ăsta, ne cunoaștem de atâția ani, cu unii am fost colegi, am stat în bancă, am fost la meciuri împreună. Băi, și să nu spună unul nimic?! Dar ei neavând curajul să se uite în ochii mei și să îmi spună lucrul ăsta … Le mulțumesc pentru asta, pentru că scoțându-mă de pe lista FIFA mi-au oferit exact ceea ce aveam nevoie ca să am puterea după 27 de ani să scriu acea scrisoare de renunțare (n.r. în decembrie 2020). Țin minte și acum, eram în birou … Lucram la Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri. Eram în birou și scriam scrisoarea. Mă sufocasem fizic efectiv, deci a fost un mic atac de panică! În timp ce o scriam nu mai aveam aer și scriam convins fiind că fac ceea ce trebuie. Mă rog, mi-au oferit ceea ce am avut nevoie ca să am eu curajul să o fac. O decizie grea.
Ce dialog ați avut atunci cu președintele Vassaras?
Vorbeam cu președintele la telefon, cu Vasaras. I-am spus „hai să închidem telefonul”. Exact așa îi am spus. „Hai să închidem acum telefonul, pentru că altfel nu mai controlez ceea ce spun”. Era posibil să răbufnesc efectiv din cauza șocului și am preferat să închid dialogul. Măcar am avut minimul de control în momentul respectiv să nu degenereze discuția. Șoc, dezamăgire și discuții în familie. Ce facem? Mai continui? Nu mai continui? Am făcut un tabel, am tras o linie în mijloc, plusuri, minusuri. Și a contat foarte mult, indiferent câte plusuri erau să mai rămân, minusul faptului că nu mai puteam să mă uit în ochii lor. Nu mai pot să mă uit în ochii lor când mă duc la curs. Pentru mine ăla a fost hotărâtor. M-aș fi dus la următorul curs ca arbitru și trebuia să mă uit în ochii oamenilor care n-au avut curajul să-mi spună despre această decizie.
Cum ați trăit momentul arestării tatălui dvs, acuzat și ulterior condamnat pentru corupție în fotbal?
Pentru mine a fost, în primul rând, un moment de trezire, de maturizare reală pentru că în acel moment tata era capul familiei. El coordona, să spunem, întreaga noastră familie și atunci din momentul în care el a fost arestat a trebuit să umplu eu acest gol instant. Deci repede, să iau hățurile familiei, să coordonez tot ce se întâmplă acolo, să fiu foarte în mijlocul acțiunii, „hai să facem aia”, „hai să facem aia”, „mama nu se simte bine, ok, tu du-te acolo și stai cu ea”, deci a trebuit să fiu foarte hands-on. N-am avut timp să am așa un șoc, poate un șoc prea mare din punct de vedere emoțional, din acest motiv, pentru că a trebuit cineva imediat să facă pasul acesta și acela am fost eu. În teren a fost cum a fost, n-a fost plăcut … Au venit la mine conducători de echipe, antrenori și mi-au spus „Marius, suntem alături de tine, ai tot respectul nostru”. Pentru mine a fost o conștientizare a faptului că băi, eu sunt eu, tata-i tata, eu sunt un alt om, sunt aici cu un anumit rol și trebuie să mi-l îndeplinesc.
Povestiți-ne o reacție neașteptată a cuiva din fotbal în acea perioadă.
La primul curs, eu ajungând primul în sală, m-am așezat direct în primul rând, unde stăteam de obicei cu toți arbitrii FIFA. Și niciunul nu a mai venit să stea lângă mine, toți s-au dat în spate. Asta e, am rămas acolo. Asta a fost. „Mergem înainte, capul sus, fii tare”, asta îmi spuneam. „Fii tare, capul sus, uită-te-n ochii lor. Tu ești tu, tu mergi înainte și asta este”. Pentru că a apăruseră zvonuri că vreau să mă las. Lansate de cineva. Și nu, nu am vrut să mă las. Ambiția asta a fost, să demonstrez că pot și fără. Au fost 10 ani de lista FIFA după ce tatăl meu a fost arestat, 10 ani în care eu am promovat în categorii superioare pe plan internațional, 10 ani în care am arbitrat cele mai mari și cele mai tari meciuri din Liga 1 în perioada în care tatăl meu nu mai era președinte al CCA, deci fusese deja arestat. Ambiția mea de a arăta că eu sunt la același nivel, indiferent cine este la Comisia Centrală! Să știi că nu-i ușor, adică să ai așa o constanță pe lista FIFA unde concurența este enormă. Abia așteptau să mă faulteze pentru că simțeau că e un moment vulnerabil pentru mine și încercau să mă faulteze din toate direcțiile.
Ați clacat vreodată emoțional?
Am clacat emoțional, da, dar nu din motivul ăsta. Din alt motiv. Am avut o problemă de sănătate cu fiica mea pe care am depășit-o foarte bine până la urmă. Au fost câteva zile în care nu știam sigur dacă o să mai trăiască sau nu și nici medicii nu ne puteau spune … Era foarte mică. Dar după ce s-a terminat totul, după luni și luni de zile, am avut un moment de cădere emoțională în care m-am trezit la un moment dat plângând în hohote fără să-mi dau seama de ce. Singur, evident că singur … După care mi-am făcut așa, o analiză, și mi-am dat seama că până atunci nu descărcasem problema personală pe care am avut-o cu fiica mea.
Cum reacționați când vedeați în presă critici la adresa arbitrajului dvs?
Uneori aveai sentimentul de nedreptate, pentru că tu știai că ai luat decizia corectă, Comisia Centrală ți-a confirmat că este decizia corectă, observatorul ți-a dat notă bună și ai fost felicitat intern, iar la TV ești călcat în picioare de toată lumea. „Greșeală gravă!”. Și nici nu poți să spui! Simțeam nevoia să mă duc acolo să zic „domnilor, stați un pic, eu am luat decizia bună, toată lumea a spus că am luat decizia bună din lumea noastră a arbitrajului, a comisiei, a observatorilor!”. Un sentiment foarte frustrant în momentul ăla în care tu știi că ai făcut bine și nu poți să spui lucrul ăsta și nimeni altcineva nu vrea să spună. Eu de multe ori am pus presiune pe Comisia Centrală și am spus „domnule, uite ce se întâmplă, ieșiți și spuneți că nu e adevărat, că este decizia corectă!”. Mă rog, nu se ieșea, este un sistem opac și asta e viața, sper să se schimbe.
Cei mai enervanți fotbaliști
Cum vă descurcați pe teren cu jucătorii agresivi?
Managementul meu presupunea foarte multă prevenție. Adică discuții cu ei înainte de meci. „Băi, te rog eu frumos astăzi, hai un pic să fim mai atenți, că la meciul trecut i-ai pus talpa acolo și nu e OK, e și el colegul tău” … Prevenție, trucuri. În tunel, mă plimbam printre jucători sub aparența inspectării echipamentului, dar eu de fapt îi priveam pe fiecare în ochi și încercam să-mi dau seama care e mai agitat, care e mai nervos și când îl simțeam un pic nervos mă opream la el și discutam cu el. „Ești ok? Totul e ok azi, da? Azi o să avem un meci bun împreună, o să fie totul bine, te rog eu să mă ajuți, eu am venit aici să-mi fac treaba”. După aceea era prevenția din teren. Vedeai mingea că se apropie, doi jucători vin unul spre celălalt, în mintea ta era „pericol, pericol!”. Se aprindea un beculet. Strigam „Ușooor!”. În momentul în care mă aude, un jucător știe că ești acolo, în mintea lui se traduce în „mă vede”, și atunci un pic are o frână. Înainte să degajeze portarul, vedeam jucători că sunt perechi, perechi, perechi, perechi. În mintea mea era că urmează coate în gură. Mă duceam pe lângă ei și le spuneam „atenție cu brațele, sunt aici, ușor, mă uit la voi, mă uit la voi, hai toată lumea atentă!”. Foarte mulți colegi îmi spuneau „băi, cât noroc că n-ai avut faze grele, n-ai avut cartonașe, atâtea meciuri, cât noroc. Fenomenal, băi!”. Nu-i noroc, este munca asta pe care lumea n-o vede în afara deciziilor propriu-zise de penalty, roșu, fault și așa mai departe. E o muncă de prevenție, e psihologie.
Care a fost cel mai enervant jucător pe care l-ați arbitrat vreodată? Măcar ca tipologie, dacă nu dați nume.
Ca tipologie, jucătorii cei mai enervanți sunt cei care te toacă psihic tot meciul cu comentarii, comentarii, comentarii. Nu le duc în zona de proteste, adică nu vin să proteseze că atunci, pac!, ai tu arma să le dai cartonașul galben. Nu te jignesc, ca să nu cumva să fie dați afară, în schimb permanent sunt pe lângă tine și „acolo n-ai dat bine”, „acolo n-a fost fault”, „ce faci, fii mai atent, ce faci?”, „n-ai fluierat bine, n-ai fluierat bine”. Și te toacă, te toacă! Erau câțiva, nu vreau să dau nume, te rog … Sunt ori jucători activi, ori unii sunt analiști și așa mai departe … Dar aveau talentul ăsta de a mă enerva atât de tare … „Lasă-mă, bă, în pace!”. Nici nu puteai să-i spui asta, că într-un fel arătai că te irită și atunci pierdeai din personalitate și din forța ta ca arbitru. Trebuia pur și simplu să-l ignori, dar ceva te răcâia în continuare ... Ăștia erau cei mai enervați!
Care e relația actuală dintre dumneavoastră și foștii colegi din arbitraj?
Un pic s-a răcit cu toți. Cred că din cauza faptului că eu fac analizele la televizor și de multe ori trebuie să spun că au greșit. Deși de foarte multe ori spun și că au luat deciziile corecte. Și când spun că au luat decizia corectă nu mă sună nimeni să-mi zică „da, dom’le, așa e”. Dar când spun că au greșit, uneori se mai întâmplă să se supere și să îmi dea mesaje, să mă mai sune … S-a mai răcit într-un fel relația asta, dar așa cum nu le luam personal nici când eram arbitru activ, nu le iau personal nici acum. Asta e viața, ce să facem dacă unii nu înțeleg că eu îmi fac acolo meseria cât de bine pot și nu mă interesează cine arbitrează, nu mă interesează echipele care sunt în teren, analizez faza și atât și nimic mai mult.
Ce relație aveți astăzi cu Kyros Vassaras?
Am o relație rece cu Kyros Vassaras. Ne-am întâlnit întâmplător, ne-am salutat, am și stat puțin de vorbă. În rest, comunicare zero. Nu există niciun fel de comunicare între mine și el. El probabil nu comunică știindu-se vinovat, eu nu comunic pentru că n-am de ce știindu-mă supărat pentru decizia respectivă (n.r. excluderea de pe lista FIFA).
Credeți că fotbalul românesc are nevoie de un alt șef al CCA, mai bun decât Vassaras?
Nu, nu este el de vină pentru lucrurile mai puțin bune care se întâmplă în activitatea asta (n.r. în arbitraj). De vină sunt românii care sunt în Comisia Centrală, pentru că ei, în loc să fie un sprijin și să ia uneori hățurile, fiind aici prezenți zi de zi și cunoscând realitățile din teren din ligile inferioare de la AJF-uri, promovările arbitrilor, felurile în care se întâmplă tot, românii care sunt aici nu fac suficient pentru a sprijini un străin care evident că n-are cum să managerieze la nivel de top o activitate atât de complexă fără să fie aici prezent permanent. E foarte greu, dar neavând un corespondent sau nealegându-și colaboratorii în așa fel încât să poți să le dai mână liberă atunci când nu ești aici, s-a creat această Comisie Centrală care execută ordinele unui om. Fără să le comentezi, fără să-ți pui punctul tău de vedere uneori opus cu cel al președintelui, al șefului tău … Poate de teamă că nu te mai deleagă observatorii, eu știu?, nu știu ce e în mintea lor Vedem și partea asta de internațional, unde se întâmplă lucruri foarte bune - vedem finale de Champions League, arbitri în tot felul de competiții. Partea aia și- aface bine. Aia strict depinde de ei și de el, de Vassaras și de arbitrii internaționali. Restul, care depinde și de alți oameni, de românii ăștia din Comisia Centrală … aici cam scârțâie lucrurile.
Amenințări teribile de la suporteri
Primeați amenințări după meciurile pe care le arbitrați? Dacă da, cum le gestionați?
Erau, erau. Tot timpul erau amenințări „Te prindem noi când vii în oraș, să vezi ce o să-ți facem!”. Blesteme, „să faci accident cu mașina și să-ți moară familia și copiii și soția”. Doamne! Mă rog, tot felul de oameni … atunci când a apărut mediul ăsta de comunicare se pot exprima toți și întâlnești tot felul de personaje. La început aveam așa o satisfacție de le mai și răspundeam pentru a-i irita și mai rău. Era un mod al meu de a gestiona. După care, fiind atât de multe în timp, nu le-am mai răspuns, pur și simplu le ignoram. Ceea ce mă șoca, pentru că intram pe profilul lor, adică unul care începea și mă amenința și îmi blestema familia să murim toți în cancer și așa mai departe, niște aberații de te lua durerea de cap …, intram pe profilul lui și acolo îi vedeam familia, avea și el copii, era un om cu loc de muncă. Și mă gândeam ce ar fi să fac acum printscreen și să-i trimit soției lui, părinților lui, la locul de muncă, șefului lui. „Dom'le, uite, omul ăsta pe care-l aveți lângă voi în casă, uite ce îmi scrie mie aici. Niște monstruozități”. Mă rog, treceam peste și le depășeam … Dar înțeleg de ce poate unul care e mai slab psihic și le ia personal ar putea fi foarte afectat de lucrurile astea. Pentru că sunt amenințări, injurii, blesteme, tot felul de comentarii și au existat cazuri pe plan internațional în care arbitrii au cedat psihic. Au făcut protest public pentru că nu e OK. Unii nu gestionează bine lucrurile astea.
Ce era mai greu de dus? Critica publică, presiunea din teren sau introspecția personală?
Introspecția personală era cea mai acută. Tu cu tine acolo, tu uitându-te la fază și dându-ți seama că ai greșit grav. La un moment dat eram iritat și așteptam să treacă două, trei, patru, cinci zile să mă pot uita la tot meciul după o situație de genul ăsta. Tocmai pentru că era greu să fiu eu cu mine, urmărindu-mă pe mine cum am greșit, deși poate aveam în mâna mea uneltele să nu greșesc.
Ce se întâmplă la pauză în vestiarul arbitrilor? Intră pe telefoane să verifice fazele controversate?
Toți arbitrii! Nu există unul care să nu verifice! Deci cu asta sunt 100% sigur. Toți cu care am fost eu și am fost cu mare majoritate care sunt activi și azi … Toți, toți, toți. Primul lucru când intră în vestiar, au luat telefonul să citească mesaje și uneori se vadă și fazele, că acum se pun imediat pe internet. Există arbitri care au prieteni sau oameni care le taie fazele instantaneu în timpul meciului și le trimit imediat pe telefon ca să le vadă la pauză sau după meci în cazul în care se întâmplă în repriza a doua. Nu există așa ceva! Comisia Centrală încerca la un moment dat acum mulți ani să confiște telefoanele, venea observatorul și ne lua telefoanele. Bine, mai aveam unul în geantă și se rezolva problema.
Ce v-a învățat meseria de arbitru?
În primul rând, m-a definit ca om. Te învață enorm. În primul rând, relații umane și cum să le gestionezi. Psihologie, foarte multă psihologie. Gestionarea conflictelor. În momente extrem de tensionate trebuie să iei decizii rapide. Și consider că arbitrajul m-a învățat foarte mult chestia asta de a reacționa rapid și a te gândi ulterior la consecințele actului în sine. Asumarea deciziilor. Acceptarea greșelilor, despre care am mai vorbit Disciplină, să te disciplinezi din punct de vedere alimentație, programul zilnic, trezirea, culcarea, mă rog, să ai grijă de tine. Tărie psihică în fața adversității, asta este, trebuie să gestionezi și asta. Acceptarea faptului că activitatea ta nu are nevoie de laude și de uralele tuturor.
Se poate trăi din arbitraj?
Nu recomand nimănui, indiferent de nivel, să trăiască din arbitraj. Este o activitate care nu este securizată din punct de vedere contractual și atunci aleatoriu poți fi eliminat. Sau viața te elimină, că ți-ai rupt piciorul, Doamne ferește!, sau se poate întâmpla ceva fizic cu tine, cum uite, a pățit Ovidiu Hațegan cu infarctul. Deci nu recomand să trăiești din arbitraj. Se poate trăi foarte bine din arbitraj la nivel de top, cum sunt arbitrării din elita arbitrajului mondia care trăiesc foarte, foarte bine, mult peste nivelul mediu din țara noastră, aproape la nivel de top management al unor companii. La nivel de Liga întâi, ești la limită. Dacă ai o familie, nu poți trăi doar din arbitraj pentru că, în primul rând, n-ai meciuri tot anul. Că sunt și perioadele de vacanțe. N-ai meci, nu încasezi. În al doilea rând, n-ai meci etapă de etapă, ai foarte multe weekend-uri în care nu ai meci, deci nu încasezi. La nivelul de legi inferioare, nici nu se pune problema să poți să trăiești normal. N-ai cum.
Mi-am făcut meseria cu devotament, cinste și seriozitate. Aventura mea în arbitraj a durat 27 de ani, între care 14 ani în Liga 1, unde am arbitrat aproape 250 de meciuri. Mai notez aici finala Cupei României, finala Cupei Ligii, Supercupa României și după 11 ani pe lista FIFA, aproape 150 de meciuri internaționale (ca arbitru, arbitru adițional sau al patrulea oficial) în competiții precum Liga Campionilor, Liga Europa, Liga Națiunilor, trei campionate europene de juniori unde am arbitrat și două semifinale. Marius Avram, la retragerea din arbitraj
